Things will never be the same

Things will never be the same. Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene. 

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.


Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul. 

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea. 

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început. (12 octombrie 1005)
Reclame

Scrisul face o reverenta dupa caderea cortinei

Tot ce am scris în aceste caiete îmi este familiar. Orice pasaj recitesc îmi este atât de firesc, de parcă l-aş fi scris ieri sau poate săptămâna viitoare. Nu am citit niciodată de la cap la coadă ce am scris şi mi-e frică să o fac. Luat pe bucăţi, întregul îmi pare să aibă sens, îmi pare că este inteligibil, că sunt eu în fiecare pagină. Însă mă tem că luat dintr-o bucată, lăsat să curgă din matcă până aici unde creionul meu încă varsă picături de apă vie, şi-ar pierde toată coerenţa, nu ar mai avea defel fluiditatea apei, ci mai degrabă l-aş putea compara cu un relief prea diferit, prea abrupt să poată fi parcurs cu uşurinţă şi interes. Îmi dau seama că mare parte din destăinuirile mele sunt lacunare (intenţionat, însă asta nu mă salvează cu nimic) şi transpuse în natură ar putea fi comparate cu nişte abisuri ce mi-ar întârzia cititorul, mi l-ar rătăci pe drum, pentru că nicăieri mai departe, pe parcurs, nu va găsi legenda pentru harta de faţă.

Privind prin prisma evenimentelor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, viaţa mea e incredibil de plină, de aglomerată. Am trăit atâtea, am cunoscut multe pe care nu mi le imaginasem vreodată tăindu-mi calea, însă analizând-o după ce am lăsat în urmă aici, după ceea ce am imortalizat, mi se pare atât de puţin şi neînsemnat, o viaţă de-a dreptul şchioapă, sincopă. Şi dacă ar fi să o judec după propria mea regulă, cum că am tradus în cuvinte scrise tot ce a meritat să fie trăit, tot ce mi-a trezit interesul şi m-a fascinat cu ceva, mi-ar rămâne atât de puţin de spus despre mine, cam atât cât cuprind preţioasele mele caiete.

Cititorul meu trebuie să ştie un singur lucru ca să poată înţelege ce i se desfăşoară în faţa ochilor şi anume că personajul principal al acestei cărţi este chiar SCRISUL. Atunci totul va fi mult mai lejer. Din cauza lui mă uit cu jind la paginile astea, din cauza lui sufăr când nimic nu mă îndeamnă să iau creionul în mână. E clar că e un personaj, pentru că el m-a ales pe mine, eu chiar nu am avut nimic de zis pe tema asta. El hotărăşte ce, cum, când să scriu, iar eu mă supun pentru propria mea plăcere şi mulţumire de sine.

Toate acestea sunt doar ipotetice, sunt presupuneri a ceea ce nu ştiu dacă va fi vreodată verificat, confirmat, contrazis. Deocamdată eu sunt călătorul, eu sunt peisajul şi cu mare convingere spun că eu sunt şi scrisul. Şi acesta este universul meu! (30 septembrie 2005)

Cand copilul se trezeste adult

Încă o ironie în drumul meu. Ajunsă la maturitate, mă gândeam, la fel ca toţi oamenii care regretă într-o oarecare măsură copilăria, că viaţa şi lucrurile sunt aşa de simple pentru copii şi pe măsură ce cresc totul se complică. În acest moment, pentru mine, aceasta este o afirmaţie pe jumătate enunţată. Aş putea reformula aşa: când eram copil (perioada se referă şi se extinde până la momentul în care am devenit om cu responsabilităţi, cu serviciu) viaţa mea era simplă, totul mergea, decurgea conform planului, şcoală, liceu, facultate, vise… Ce urma după facultate era ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Trebuia să fie un viitor important şi cu greutate, însă în orizonturile mele nu încăpeau gânduri atât de raţionale. Timpul trecea normal, în limitele bunului simţ, resimţeam fiecare anotimp după cele mai mici detalii, nu intram în criză de timp sau de inspiraţie. Trăiam o continuă pregătire pentru ceea ce va urma, nimic nu mă grăbea. Cel mai important parametru era ascuţimea cu care mintea mea crea probleme, apoi le rezolva, le întreţinea. Niciodată nu încetam să mă frământ pentru lucruri cu adevărat importante pentru mine, activitatea spiritului meu era la capacitate maximă. Pe cât era de simplă viaţa, pe cât de natural ritmul, pe atât de ramificată, complicată, neobosită îmi era mintea, viaţa interioară.

Acum au trecut ani peste mine, în privinţa maturităţii am rămas în mare parte în urmă (poate copilăria n-o să ia niciodată sfârşit la mine), am multe responsabilităţi, aceleaşi cu ale tuturor oamenilor, pe care timpul le-a adus într-un ritm neobişnuit, schimbat. Într-un fel totul e pe dos, viaţa e mult mai complicată şi mai dificilă, iar mintea mea se confruntă cu lucruri atât de elementare, atât de materiale. Totul se echilibrează în univers exact aşa! Totuşi nu-mi amintesc momentul de contrabalansare – cu siguranţă a fost delicios…


Un lucru este clar, însă insuficient să mă liniştească. Cu mine se petrec enorm de multe lucruri. Toate experienţele din ultimul an, nu se poate să nu-şi fi lăsat amprenta peste conştiinţa mea, însă mintea, ocupată cu tot ce trebuiesă fac, să fiu, nu poate recupera materialul predat, nu poate ajunge din urmă noutăţile. Mă străduiesc să ţin pasul, să fiu la curent cu ultimele revelaţii ale spiritului, însă nu le pot asimila, nu am timp, putere, chemare să le analizez, să le savurez, pentru că trebuie să-mi fac meseria de a fi om mare.

Un alt curs al evenimentelor nu există, e cert! Nu pot face nimic, trebuie să-mi îndeplinesc cu religiozitate îndatoririle de om în această societate, nici nu-mi doresc să nu o fac, însă trebuie să încerc să ţin legătura cu mine, să mă am mereu în vedere. Viaţă simplă şi imaginaţie bogată şi invers… Se pot găsi lucruri bune şi în a doua variantă, însă cu microscopul. (30 august 2005)