Recenzie – "Zorba, grecul"

Citesc o carte ca “Zorba grecul” şi-mi dau seama ce înseamnă să scrii, să redai amănunţit viaţa, culoarea, puterea ce zace în om, să vezi atât de limpede dincolo de înveliş şi să simţi pulsul, să guşti esenţa a ceea ce înseamnă trăire.

O carte mai adevărată nu cred că am citit vreodată, nu cred că există. Am văzut omul-natură, omul care trăieşte, respiră, emană, cântă natură. Cele două lucruri se contopesc şi nimic altceva nu mai contribuie la această comuniune perfectă. Seamănă puţin cu “ziua mea perfectă”, în care mă contopesc cu verdele, mă dezbrac de uniforme şi cifre. Sunt. Şi asta e suficient. Înţeleg ce sentiment, aproape prea măreţ să-l pot cuprinde în suflet, îmi poate da natura crudă, libertatea. Mai mai că mă văd pe o plajă fină, întinsă în noapte sub stele ireal de aproape, sub luna care şi acolo mi-ar fi prietenă. Stau şi privesc valurile mării cum dansează după un ritm numai de ele cunoscute. Simt nisipul umed pe corp şi nu vreau să cunosc alte veşminte. Alături sunt toţi cei pe care-i iubesc, toţi cei care au rupt cu sălbăticie din inima mea plecând sau părăsindu-mă. Aş sta luni întregi povestind, bând, mâncând cu ei, privindu-i ca şi când nu i-aş mai vedea niciodată, cântând şi dansând ca şi când marea ar fi cea mai de seama orchestră.


Încerc să mă conving că nu există un astfel de om, Zorba. Că nu se poate ca cineva să fie atât de mult pământ – apa – foc – aer – viaţă. Oare chiar a fost aşa, oare chiar găseşti pe lumea asta atâta înţelepciune, atâta har într-ale adevăratei simţirii? Trebuie să fie, altfel nu mi-ar da lacrimile imaginându-mi cum ar fi viaţa, cât de simplă ar fi dacă ne-am putea elibera de tot ce ne ţine prizonieri: întrebări inutile, ambiţii absurde, mândrie sau gelozie. Într-o astfel de viaţă, orice bucurie nu are margini şi rămâi înmărmurit cât de frumoasă şi misterioasă poate fi, priveşti nedumerit câtă perfecţiune se ascunde în ea şi te întrebi cum e posibil să vezi stelele atât de strălucitoare, marea atât de albastră, munţii atât de înalţi, florile atât de delicate, gustul atât de fin şi iubirea atât de puternică în pieptul tău fără să-l spargă. Iar orice tristeţe o găseşti înspăimântător de nedreaptă. Orice tragedie te face atât de singur şi te întrebi cum de încapi pe lumea asta cu toată durerea ce-o porţi în tine. Şi cum poate fi viaţa atât de crudă şi surprinzătoare din nou şi din nou şi?… Simţi totul până la ultima particulă, totul se mistuie până n-a mai rămas nimic, să se poată naşte din nou.

Iar prietenii nu pleacă, nu se răcesc, nu caută alte răspunsuri. Sunt gata să cerceteze cele mai ascunse idei şi să-şi destăinuie viziunea lor despre viaţă aşa cum au învăţat trăind, plângând, râzând în hohote. Şi-i simţi aproape şi te uneşti cu ei prin mare şi pământ şi deveniţi natură.

E un fel de paradis universul acesta pe care-l descriu. Aş fi mulţumită să ştiu că l-am trăit măcar câteva zile, aş fi mai bogată decât m-am simţit vreodată. Dacă nu se poate, îmi voi aduce mereu aminte că a fost odată un Zorba care le-a trăit pe toate şi încă multe altele, că după cum şi-a dus zilele s-a dat definiţia la “a trăi” şi tot ce pot să fac în acest caz e să sper că şi în vinele mele curge sânge de Zorba! (14 aprilie 2004)
Anunțuri

Recenzie – Paulo Coelho – “La raul Piedra am sezut si am plans” – Dragoste cu forta religioasa nu se poate

Citind cartea am avut în continuu o stare de boală, de negură. Cred în iubirile din copilărie, dar nu cred că ele sunt cele care dăinuie în final. Rezistă timpului doar pentru că au fost primele, pentru că aparţin trecutului; sunt preţioase doar pentru că din ele a izvorât pentru prima oară iubirea de genul acesta din noi, în ele au rămas primele dorinţe, primele întrebări şi mai ales pentru că de atunci am început să ne dezvoltam nevoia de a trăi în doi. Dar nu cred că putem rămâne la iubirile din copilărie. Totul e brut, neşlefuit, nici pe noi înşine nu ne cunoaştem, cu atât mai puţin ştim ce ar însemna o viaţă lângă cineva.

Cred că existenţa nu se rezumă la o singură poveste de dragoste. În privinţa asta e foarte darnică. Ne găsim oglinzi ale sufletului pe toate drumurile ce le străbatem şi trăim cu senzaţia că au fost ultimele, unice atunci când se închid.


Şi cu tărie cred că iubirile care ne consumă, care ne transformă, nu sunt cele adevărate. O iubire nu e cea care ne schimbă cursul vieţii, care ne răneşte şi ne vindecă, care ne sufocă şi ne aeriseşte, ci una care ne împlineşte, care accentuează viaţa din noi, care subliniază ceea ce suntem. O iubire ne ridică în ochii noştri, ne face puternici, simplifică înţelesurile şi înlesneşte răspunsurile, nu complică, nu tulbură, nu înjoseşte. Pot fi şi sunt iubiri tragice, sfâşietoare, dar nu sunt cele care durează, sunt cele care ne învaţă ce vrem, cum vrem să le trăim pe cele ce vor veni. O iubire nu ne transformă în visul altcuiva, nu ne face părtaş la el. Ci e cea care luminează, ne împinge spre rostul nostru. Ştiu că iubire înseamnă linişte, înseamnă pace. E comunicarea dintre doi oameni care se completează, diferiţi fiind, e certitudinea că am ajuns acasă… O iubire care rezistă nu e una care ne duce la extrem, care stoarce şi ultima picătură de viaţă din noi, care ne arde şi apoi ne îngheaţă zâmbetul. Toate aceste lucruri care nu definesc o dragoste sunt pasiuni, sunt instincte care se manifestă necontrolat din disperare, din dezechilibru şi din fericire le experimentăm cu toţii, ca să putem vedea dincolo de ele, dincolo de prăpastia în care suntem pe cale să cădem când nu mai găsim speranţă, când puterea e primul lucru pentru care ne rugăm, să putem îndura haosul.

Suntem în umbră până când cineva împinge norii din dreptul lunii şi ne găseşte frumoşi, fascinanţi în razele ei. Suntem moleşiţi de căldură, suntem vlăguiţi de ea până când cineva trage norii sub soare şi ne recompunem, ne revine culoarea în obraji. Suntem îngheţaţi de singurătate, până când cineva ne îmbrăţişează, ne sărută, ne adună din mii de bucăţi de dorinţe, tristeţi, de primăveri trecute cu vederea. Acest fel de cineva aduce iubire, acest ceva este iubire.

Şi atunci nu pot crede că iubirea ar putea să ne treacă prin apă şi foc, să ne înnegureze judecata, să ne strângă şi să ne arunce în valuri. Poate nu s-a inventat încă un cuvânt care să definească starea asta de veghe continuă, să nu greşim cu ceva, să nu pierdem, să nu distrugem, să nu tulburăm cumva sentimentul acesta vulnerabil pe care-l credem iubire.

Numai frica ne înjoseşte, frica de singurătate, de rupere, de descompunere. Şi frica nu poate coexista cu iubirea, pentru că una inspiră deznădejde, alta încredere. Atunci nimic din ce ne duce pe culmile disperării nu poate dărui pace, nu poate naşte iubire, nu poate însemna linişte. Atunci nu vreau să-l cred pe Coelho, nu poate rezista dragostea despre care scrie. Cred că femeia care o salvează pe Pilar are dreptate. Toată lupta asta aducătoare de moarte poate duce către noi speranţe, către alte vise, către iubire, către un om care-şi va împleti destinul cu al ei, natural.” (15 februarie 2004)

Recenzie – “Veronica se hotaraste sa moara”

O carte plină de viaţă şi de moarte… “Veronica se hotărăşte să moară”, dar doctorul care-o examinează o minte că mai avea de trăit maxim o săptămână, că inima nu-i mai rezistă. A vrut doar s-o facă să trăiască, să iubească viaţa, să-i dea conştiinţa vieţii, dându-i mai întâi conştiinţa morţii. A făcut-o să creadă că va muri ca să trăiască din plin ce i-a mai rămas – o viaţă întreagă.

Ideea care m-a atins pe mine este cea cu “vitriolul” şi anume doza aceea de amorţeală, de rutină, indiferenţă, monotonie, lipsa de implicare şi energie pentru propria viaţă care se topeşte în toate aceste detalii care ne omoară treptat voinţele: munca, serviciul, dorinţele altora pentru noi şi orbirea care ne transformă în roboţi, “în peşti care nu văd mai departe de acvariul lor”. Asta a fost cel mai dureros pentru mine. Înţeleg perfect. Ştiu că nu fac ce mi-aş dori, dar nici nu ştiu ce-ar fi acel lucru, însă sunt conştientă că ce am acum mi-a schimbat viaţa şi sunt în continuare recunoscătoare. Doar că mă îmbătrâneşte, oboseşte, înnebuneşte. 

Ce mă linişteşte totuşi e că sunt încă omul care observă luna plină, ochii albaştri ai iubitului meu, zâmbetul unei zile de toamnă. Încă îmi pun probleme. Dar ruginesc, sunt conştientă că sunt diferită de ceilalţi, că am şi alte preocupări decât nemulţumirile clienţilor. Privesc în trecut şi-mi îndulcesc prezentul, visez că voi iubi şi la bătrâneţe ca şi acum. Sunt omul care (încă) scrie (rar, foarte rar) fie şi câteva pagini la două luni. Sunt omul pe care-l iubesc şi care mă fascinează. (10 septembrie 2002)