Dorinte în mijloc de vara

Am auzit de curând pe cineva spunând un lucru atât de adevărat şi de evident: cât este de neproductiv ca un om inteligent să nu se folosească de inteligenţa lui, să se ascundă după deget, să nu o fructifice, să nu profite de pe urma talentelor lui, de teamă sau neîncredere. Îmi dau seama cât e de prezentă situaţia asta peste tot, la fel ca şi în viaţa mea. Au fost nişte vorbe care nici măcar nu-mi erau destinate, însă în subconştient erau spuse pentru mine. Traducerea e în felul următor: scrisul e talentul meu, întotdeauna a fost şi sunt conştientă de asta. Însă de câte ori nu mi-am spus că e o prostie, că e o minciună, că eu de fapt nu scriu, că nici măcar nu o fac bine când o fac? Nu pot să-mi amintesc, atât de des. Şi cu toate acestea, nu-mi încap în piele de fericire de câte ori am mai umplut câteva pagini. 

Tot timpul, de când îmi privesc viaţa ca o perspectivă, am spus că eu voi face ceva măreţ. Asta e clar! Mereu m-am gândit la scris ca fiind măreţia, însă foarte rar mi-am îngăduit să cred asta cu adevărat. Faptul că scriu, în general îmi dă impulsuri de înaintare, încredere, cucerire, dar mintea, frica, subiectivismul situaţiei în care mă aflu, mă trage înapoi, îmi taie aripile de la rădăcină. Aşa cum am spus că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult inima, să răspund sentimentelor mele, de ce nu o pot face şi în privinţa scrisului? Răspunsul îmi vine foarte uşor în minte. Eu ştiu că scrisul mă face pe mine mai om, că mă ridică din noroi şi-mi dă vieţii o justificare, însă e prea mult pentru mintea mea să accepte, să proceseze. Şi atunci refuz să scriu, mă ascund în spatele oboselii, rutinei, oamenilor din jur care au încetat să mă fascineze. Poate procedez aşa pentru că îmi doresc să scriu pentru oameni, să fac asta pentru viaţă şi-mi dau seama că nu am ce spune lumii, nu pot face ficţiune, nu pot numi fapte, pot doar să mă traduc pe mine, să descopăr toate straturile în momentul în care mă disec şi mă tem că nu e suficient… Asta am făcut mereu, m-am dezvăluit mie însămi. Şi asta e tot ce trebuie să fac! Să recunosc, să accept în sfârşit că aceasta e măreţia vieţii mele, că scrisul este pensula cu care îmi conturez munţii şi văile, înălţimile şi abisurile sufletului. Şi asta poate fi un subiect infinit. Universul meu e atât de aproape, atât de la îndemână, ca să nu-l explorez. 


Mi-ar fi imposibil să cunosc ceva mai bine decât lumea mea. Până la urmă nu ţine de subiect, nu ţine de spectatori, nici măcar de frecvenţă, ţine de faptul că trebuie să existe, trebuie să-i îngădui să existe. Nu vreau să mai trag obloanele şi să privesc cu lacrimi în ochi întunericul, doar pentru că mi se pare prea îndrăzneţ să ţintesc atât de sus, să cred că eu pot scrie, pentru că mă simt nedemnă. Lumină există în mine şi şanse mă pricep să dau şi să-mi dau la nesfârşit. Iar acum a venit momentul să nu mai pun stavile, să las fluxul normal, natural, fără ocolişuri prin lumea fricii şi a încrederii pierdute.

Mă întreb de ani de zile la ce sunt eu bună, la ce m-aş pricepe eu atât de bine încât să pot spune că mi-am descoperit menirea? Întrebarea asta nu avea răspuns din momentul în care am pus-o prima dată. Asta pentru că nu am curaj să spun că eu ştiu să scriu, că eu asta ştiu să fac. Răspunsul ăsta mă scapă de atâta tristeţe şi mă scuteşte de ani de învinovăţire. Pot face multe alte lucruri foarte bine, însă numai scrisul vine din suflet, numai scrisul e autentic. Şi ăsta e un subiect încheiat!

Ştiu că nu e sfârşit de an ca să mă apuc să fac bilanţul, să număr reuşitele, să arunc balastul, să-mi văd de drum uşurată de o sarcină inutilă. Însă pentru mine e o primăvară târzie, treptat prind putere să ies din zăpadă, să miros narcisele. Au o nouă aromă, îmbietoare. Renasc în etape. Sunt încă fragilă, dar voi trăi din nou. O să fac o listă a lucrurilor pe care vreau să le am, a oamenilor pe care nu vreau să-i pierd, a celor cărora le-am dat prea mult şi n-au rodit cu nimic în viaţa mea, ba mai mult, au secat-o, a locurilor pe care vreau să le văd.

Vreau să profit de libertatea pe care o am acum, de terase, unde atât de bine citesc, vreau să am grijă de mine mai mult, să-mi dau atenţie şi importanţă, să mă ascult şi să-mi ofer mai multă încredere, să-mi permit să fiu văzută… Vreau să iubesc mai mult, să judec mai puţin. Vreau ca iubitul meu să simtă că lângă mine e acasă, că-i sunt alături, că-i pot fi cămin, încredere, că niciodată nu-i voi fi duşman. Vreau să fim doi într-unul, vreau să creştem împreună în părticica noastră de lume, să conteze numai ce am adunat înăuntrul ei, să nu lăsam pe nimeni să ne dezbine. Vreau să am grijă de prietenii mei adevăraţi, vreau să-i înlătur pe cei pe care i-am considerat prieteni în naivitatea mea, vreau să văd în fiecare an un loc nou. Să pun suflet în ceea ce fac, să-mi câştig banii cu plăcere, să apreciez ceea ce mi s-a oferit, să privesc în ansamblu şi cu mult mai multă relaxare. Vreau să-mi protejez nervii! Vreau să mă înec în muzică şi în toată nostalgia adusă de ea. Vreau să citesc enorm şi sper să nu se termine niciodată paginile scrise pentru mine. Vreau să ies în natură, să respir aer tare de munte, să stau la un imens foc de tabără, să-mi dreg glasul cu o duşcă de Cireşica, să văd, să respir, să transpir verde. Şi vreau multe altele, însă îmi dau seama că nu mă prea pricep la enumeraţii. (7 august 2005)
Anunțuri

Primavara la superlativul iubirii

Ieri când am ieşit din casă m-a întâmpinat acelaşi miros de primăvară. L-am recunoscut pentru că a adus cu el toate momentele minunate de acum două primăveri. A fost un anotimp fără vârstă, singurul din viaţa mea care mi-a arătat de la început totul, mi-a dovedit totul fără ascunzişuri şi de atunci e anotimpul meu. A fost o vreme a superlativului, zâmbeam încontinuu, vedeam numai chipul lui, ochişorii lui albaştri, iar toate propoziţiile se terminau într-un sărut. Nu simţeam frig sau cald, trăiam un anotimp perfect cu omul perfect pentru mine, drept dovadă suntem unul lângă altul şi acum. Asta dovedeşte că a fost primăvara noastră, a unei iubiri adevărate. Şi apoi a urmat o vară minunată… încă e vară…(5 ianuarie 2003)