Orasul unui trecut

Întotdeauna m-a bucurat pregătirea unui drum spre Piteşti în ultimii doi ani. Ştiu că doi ani nu înseamnă mare lucru, dar atât a trecut de atunci, de când m-am rupt de tot de Piteşti şi am schimbat geografia vieţii mele. Trăiesc aici, înconjurată de alţi oameni, făcând alte lucruri, trăind altfel.

De câte ori ajung acolo, toate lucrurile care s-au schimbat, pe care le-am schimbat se accentuează, îşi modifică proporţiile. În acest timp am devenit alta şi regăsindu-mă pe străzile cunoscute, ceva se precipită în mine. Multe au rămas la fel acolo, multe şi-au îmbunătăţit înfăţişarea, dar nostalgia locului rămâne aceeaşi pentru mine oricât timp ar trece.
Mi se pare ceva tipic, ceva de poveste, reîntoarcerea mea acolo din când în când. Îmi aminteşte puţin de filmele americane. E o prostie …

Întoarcerea asta în trecut e singurul mod prin care pot simţi atât de puternic contrastul. Îmi mângâie orgoliul, probabil într-un fel egoist şi răutăcios, însă e ceva dulce, atât de familiar şi străin în acelaşi timp. Toate amintirile pe care le retrăiesc mergând pe Scoroboaia, Vasile Lupu sau Exerciţiu sunt ale mele, iar de câte ori plec, le donez cumva, le las, le împrumut timpului, până la o altă reîntoarcere. E tulburător să pătrund în spaţiul acela. Pulsul îmi bate altfel şi n-aş putea renunţa să-mi ofer aceasta plăcere din când în când. Piteştiul pe care l-am lăsat acum doi ani în judeţul Argeş, este proprietatea mea însă, numai douăzeci de ani din ei sunt ai mei, restul mi-e străin…(4 decembrie 2001)
Reclame

Orasul din viata mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.


La drumul de acasă la stadion. Uneori era ocolit, către Trivale, în alergare, poate pe ploaie, poate pe zăpadă. Acum nu-mi mai amintesc de ce am luat drumul stadionului. Ştiu că nu mai suportam bazinul şi probabil, ca să-mi mulţumesc familia sportivă, am renunţat la un sport în favoarea altuia. A fost lung, de câţiva km pe zi, l-am urmat cam patru ani, apoi mi-am dat seama (nu înţeleg de ce mi-a luat atât de mult) că trebuie să-mi îndrept paşii spre alte încercări. Nu puteam fi şi eu antrenoare; în familie erau deja doi cu performanţe pe care nu cred că le-aş fi putut depăşi…

La drumul spre liceu. De foarte multe ori acesta ocolea mai întâi pe la bazin şi abia peste trei ore şi alţi şase-şapte km înotaţi, ajungeam la liceu. Se naşte o nouă enigmă. Mă hotărâsem să-mi asum responsabilitatea de a trăi altfel, de a nu înota sau alerga. Se pare că era încă prea devreme să ştiu unde mă îndrept, aşa că mi s-a părut mai simplu să complic repede, cât mai pot, traseul, să mă asigur încă o dată că înotul nu e cel mai potrivit mijloc de locomoţie în viaţa mea.

Când a devenit penibil de clar că mi-am obosit degeaba muşchii, pentru că nu fusesem niciodată o sportivă înnăscută, drumul spre liceu a devenit cel mai liniştitor. Îmi descoperisem între timp bună parte din creier. Credeam că-mi lipseşte sau că e subdezvoltat, însă a fost una din surprizele plăcute ale acelui drum. Devenisem una din cele mai luminate minţi ale clasei de sportive, poate cea mai apreciată; mi-am permis să mă las stimulată de literatură, la limita capacităţii mele de pătrundere. N-am fost niciodată un elev model până la liceu. În clasele primare, nici măcar în clasa întâi n-am luat vreun premiu sau „coroniţă” (cu excepţia menţiunii de elevsportiv), cum a luat probabil majoritatea, căci abia din clasa a noua am început şi eu să simt gustul succesului. Acesta a fost drumul spre liceu, cucerirea unui teritoriu neglijat şi irigarea lui cu noţiuni elementare, acumulate destul de târziu…

La drumul de un minut către casa lui P. Străbăteam potecuţa aceea îngustă cu o idee preconcepută. Ştiam că de câte ori eram cu ea, găseam ceva fascinant la mine. P. este încă cea mai dragă prietenă a mea. Poate nu cea mai apropiată, dar cea mai dragă. E omul
care-mi sugerează cel mai mult fascinant pe lumea asta. Mereu are de zis ceva “drăgălaş”, o “atrocitate” sau “haioşenie”.

La drumul Piteşti – Cluj, Cluj – Piteşti. Mi-au întipărit în minte un pregnant miros de tren, de gară. De cele mai multe ori era frig şi trenurile în întârziere. Din Piteşti plecam spre o lume nouă, numai a mea şi o puteam împărtăşi numai prin poveştile mele, pentru că nimeni nu vedea Clujul cum îl vedeam eu. Din Cluj mă duceam spre amintiri. Piteştiul devenise deja mult mai preţios, era ca un muzeu pentru mine. Ştiam, simţeam că nu mă voi mai întoarce acolo şi totul căpătase valoare. Aveam tot mai puţine lucruri de vorbit cu oamenii pe care-i lăsasem acolo, dar îmi deveneau tot mai dragi. Plecam din Piteşti către viaţa pe care o am acum, doar că atunci nu ştiam asta, iar din Cluj plecam spre o iubire care dura deja de mulţi ani. Era un drum al inerţiei. Ştiu că acum spun asta cu puţină răutate, dar şi tristeţe, însă nu mai pot vorbi despre acea iubire aşa cum o făceam pe vremuri. Acum trăiesc iubind şi mi se pare un lucru cu totul diferit faţă de cel pe care-l trăiam atunci.

La ultimul drum al trecutului, Cluj – Bucureşti. Vreau să-l numesc dulce-amar. Îl acceptam pentru că mă ducea sub luminile Bucureştiului noaptea, lângă un om care nu m-ar fi putut face fericită niciodată. Ştiam asta. Totuşi am luat trenul cu acea destinaţie de multe ori, aşteptând, sperând contrariul, însă drumul înapoi mereu a fost o certitudine. Nu ştiu ce căutam acolo, ştiu doar că-mi plăcea Bucureştiul noaptea. Bănuiesc că acest drum m-a învăţat ceva: autoflagelarea nu poate să-mi împlinească viaţa şi nici să-mi răscumpere păcatele.

La toate astea m-am gândit eu acum. Sunt doar câteva din sutele mele hoinăreli. Mi-au venit în minte şi-am făcut o călătorie pe caiet prin viaţa mea de om plimbăreţ. Nu mă pot referi la drumurile mele actuale. Vor trece ani până voi fi în stare să străbat cale întoarsă către existenţa mea actuală. Nu o pot descrie nicicum. Poate doar aşa: nu credeam că toate drumurile astea m-au adus aici. Am ajuns într-un loc de care nu mi-aş fi imaginat că sunt demnă. Paşii mei ştiau mai bine. Eu nu pot calcula distanţele decât după ce am destule bătături.

A fost un fel de joyride pentru mine în seara asta. Surprinzător, dar m-am detaşat de oamenii care şi-au avut fiecare rolul lui în viaţa mea de atunci. Am regăsit o Raluca transformată cu fiecare drum. Mi-am amintit de mine din trecut. De atunci… Acum judec altfel ce-am trăit. Dar cu ce sentimente plecam de fiecare dată, pot retrăi perfect. Pot simţi emoţiile, plictisul, frica, nerăbdarea, ambiţiile cu care plecam “acolo” – oriunde, atunci… (24 noiembrie 2001)

Orasul stelelor

Sunt din nou în oraşul cu stele. Aveam nevoie de provocarea de a fi din nou aici, fie numai pentru o zi şi-o noapte. Se pare că fiecare oraş pe care-l părăsesc sau pe care-l închid în cutia mea secretă, devine invizibil pe harta geografică. Zilele pe care le petrec aici parcă sunt o pauză în timp. Acum oraşul meu a devenit doar o senzaţie, o idee la care revin când Clujul nu mi se pare destul de real, de palpabil, de convingător. Probabil că lucrurile, ca să devină sugestive pentru mine, trebuie să treacă testul normalităţii. Nu trebuie să se schimbe, să-şi mute locul, să mă şocheze. Nu trebuie să înflorească sau să-mi dăruiască ceva. Trebuie să rămână intacte, nemişcate, să prindă un uşor miros de vechi. Numai această imagine, ca impregnată pe retină, să rămână, să persiste în memoria mea. Doar mergând pe străduţa mea, îmi amintesc deja mirosul teilor şi verdele.

De aceea mă şi întorc mereu aici, pentru că nu pot lăsa oraşul să se sfârşească pentru mine. Nu vreau să văd schimbările, vreau să culeg din fiecare colţişor zâmbetele şi privirile mele din anii trecuţi. Nu pot lăsa timpul să modifice nici imaginea de pe pervaz sau să aerisească de fum camera. Nu sunt omul care scrie pe capitole, care să urmărească toate etapele, intriga, desfăşurarea acţiunii şi deznodământul. Sunt omul care mereu se va întoarce fie şi pentru o părticică de cer cu câteva stele îngheţate de timp, dar care mi-au rămas fidele. (5 iulie 2000)