Dorinte în mijloc de vara

Am auzit de curând pe cineva spunând un lucru atât de adevărat şi de evident: cât este de neproductiv ca un om inteligent să nu se folosească de inteligenţa lui, să se ascundă după deget, să nu o fructifice, să nu profite de pe urma talentelor lui, de teamă sau neîncredere. Îmi dau seama cât e de prezentă situaţia asta peste tot, la fel ca şi în viaţa mea. Au fost nişte vorbe care nici măcar nu-mi erau destinate, însă în subconştient erau spuse pentru mine. Traducerea e în felul următor: scrisul e talentul meu, întotdeauna a fost şi sunt conştientă de asta. Însă de câte ori nu mi-am spus că e o prostie, că e o minciună, că eu de fapt nu scriu, că nici măcar nu o fac bine când o fac? Nu pot să-mi amintesc, atât de des. Şi cu toate acestea, nu-mi încap în piele de fericire de câte ori am mai umplut câteva pagini. 

Tot timpul, de când îmi privesc viaţa ca o perspectivă, am spus că eu voi face ceva măreţ. Asta e clar! Mereu m-am gândit la scris ca fiind măreţia, însă foarte rar mi-am îngăduit să cred asta cu adevărat. Faptul că scriu, în general îmi dă impulsuri de înaintare, încredere, cucerire, dar mintea, frica, subiectivismul situaţiei în care mă aflu, mă trage înapoi, îmi taie aripile de la rădăcină. Aşa cum am spus că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult inima, să răspund sentimentelor mele, de ce nu o pot face şi în privinţa scrisului? Răspunsul îmi vine foarte uşor în minte. Eu ştiu că scrisul mă face pe mine mai om, că mă ridică din noroi şi-mi dă vieţii o justificare, însă e prea mult pentru mintea mea să accepte, să proceseze. Şi atunci refuz să scriu, mă ascund în spatele oboselii, rutinei, oamenilor din jur care au încetat să mă fascineze. Poate procedez aşa pentru că îmi doresc să scriu pentru oameni, să fac asta pentru viaţă şi-mi dau seama că nu am ce spune lumii, nu pot face ficţiune, nu pot numi fapte, pot doar să mă traduc pe mine, să descopăr toate straturile în momentul în care mă disec şi mă tem că nu e suficient… Asta am făcut mereu, m-am dezvăluit mie însămi. Şi asta e tot ce trebuie să fac! Să recunosc, să accept în sfârşit că aceasta e măreţia vieţii mele, că scrisul este pensula cu care îmi conturez munţii şi văile, înălţimile şi abisurile sufletului. Şi asta poate fi un subiect infinit. Universul meu e atât de aproape, atât de la îndemână, ca să nu-l explorez. 


Mi-ar fi imposibil să cunosc ceva mai bine decât lumea mea. Până la urmă nu ţine de subiect, nu ţine de spectatori, nici măcar de frecvenţă, ţine de faptul că trebuie să existe, trebuie să-i îngădui să existe. Nu vreau să mai trag obloanele şi să privesc cu lacrimi în ochi întunericul, doar pentru că mi se pare prea îndrăzneţ să ţintesc atât de sus, să cred că eu pot scrie, pentru că mă simt nedemnă. Lumină există în mine şi şanse mă pricep să dau şi să-mi dau la nesfârşit. Iar acum a venit momentul să nu mai pun stavile, să las fluxul normal, natural, fără ocolişuri prin lumea fricii şi a încrederii pierdute.

Mă întreb de ani de zile la ce sunt eu bună, la ce m-aş pricepe eu atât de bine încât să pot spune că mi-am descoperit menirea? Întrebarea asta nu avea răspuns din momentul în care am pus-o prima dată. Asta pentru că nu am curaj să spun că eu ştiu să scriu, că eu asta ştiu să fac. Răspunsul ăsta mă scapă de atâta tristeţe şi mă scuteşte de ani de învinovăţire. Pot face multe alte lucruri foarte bine, însă numai scrisul vine din suflet, numai scrisul e autentic. Şi ăsta e un subiect încheiat!

Ştiu că nu e sfârşit de an ca să mă apuc să fac bilanţul, să număr reuşitele, să arunc balastul, să-mi văd de drum uşurată de o sarcină inutilă. Însă pentru mine e o primăvară târzie, treptat prind putere să ies din zăpadă, să miros narcisele. Au o nouă aromă, îmbietoare. Renasc în etape. Sunt încă fragilă, dar voi trăi din nou. O să fac o listă a lucrurilor pe care vreau să le am, a oamenilor pe care nu vreau să-i pierd, a celor cărora le-am dat prea mult şi n-au rodit cu nimic în viaţa mea, ba mai mult, au secat-o, a locurilor pe care vreau să le văd.

Vreau să profit de libertatea pe care o am acum, de terase, unde atât de bine citesc, vreau să am grijă de mine mai mult, să-mi dau atenţie şi importanţă, să mă ascult şi să-mi ofer mai multă încredere, să-mi permit să fiu văzută… Vreau să iubesc mai mult, să judec mai puţin. Vreau ca iubitul meu să simtă că lângă mine e acasă, că-i sunt alături, că-i pot fi cămin, încredere, că niciodată nu-i voi fi duşman. Vreau să fim doi într-unul, vreau să creştem împreună în părticica noastră de lume, să conteze numai ce am adunat înăuntrul ei, să nu lăsam pe nimeni să ne dezbine. Vreau să am grijă de prietenii mei adevăraţi, vreau să-i înlătur pe cei pe care i-am considerat prieteni în naivitatea mea, vreau să văd în fiecare an un loc nou. Să pun suflet în ceea ce fac, să-mi câştig banii cu plăcere, să apreciez ceea ce mi s-a oferit, să privesc în ansamblu şi cu mult mai multă relaxare. Vreau să-mi protejez nervii! Vreau să mă înec în muzică şi în toată nostalgia adusă de ea. Vreau să citesc enorm şi sper să nu se termine niciodată paginile scrise pentru mine. Vreau să ies în natură, să respir aer tare de munte, să stau la un imens foc de tabără, să-mi dreg glasul cu o duşcă de Cireşica, să văd, să respir, să transpir verde. Şi vreau multe altele, însă îmi dau seama că nu mă prea pricep la enumeraţii. (7 august 2005)
Anunțuri

Recenzie – "Zorba, grecul"

Citesc o carte ca “Zorba grecul” şi-mi dau seama ce înseamnă să scrii, să redai amănunţit viaţa, culoarea, puterea ce zace în om, să vezi atât de limpede dincolo de înveliş şi să simţi pulsul, să guşti esenţa a ceea ce înseamnă trăire.

O carte mai adevărată nu cred că am citit vreodată, nu cred că există. Am văzut omul-natură, omul care trăieşte, respiră, emană, cântă natură. Cele două lucruri se contopesc şi nimic altceva nu mai contribuie la această comuniune perfectă. Seamănă puţin cu “ziua mea perfectă”, în care mă contopesc cu verdele, mă dezbrac de uniforme şi cifre. Sunt. Şi asta e suficient. Înţeleg ce sentiment, aproape prea măreţ să-l pot cuprinde în suflet, îmi poate da natura crudă, libertatea. Mai mai că mă văd pe o plajă fină, întinsă în noapte sub stele ireal de aproape, sub luna care şi acolo mi-ar fi prietenă. Stau şi privesc valurile mării cum dansează după un ritm numai de ele cunoscute. Simt nisipul umed pe corp şi nu vreau să cunosc alte veşminte. Alături sunt toţi cei pe care-i iubesc, toţi cei care au rupt cu sălbăticie din inima mea plecând sau părăsindu-mă. Aş sta luni întregi povestind, bând, mâncând cu ei, privindu-i ca şi când nu i-aş mai vedea niciodată, cântând şi dansând ca şi când marea ar fi cea mai de seama orchestră.


Încerc să mă conving că nu există un astfel de om, Zorba. Că nu se poate ca cineva să fie atât de mult pământ – apa – foc – aer – viaţă. Oare chiar a fost aşa, oare chiar găseşti pe lumea asta atâta înţelepciune, atâta har într-ale adevăratei simţirii? Trebuie să fie, altfel nu mi-ar da lacrimile imaginându-mi cum ar fi viaţa, cât de simplă ar fi dacă ne-am putea elibera de tot ce ne ţine prizonieri: întrebări inutile, ambiţii absurde, mândrie sau gelozie. Într-o astfel de viaţă, orice bucurie nu are margini şi rămâi înmărmurit cât de frumoasă şi misterioasă poate fi, priveşti nedumerit câtă perfecţiune se ascunde în ea şi te întrebi cum e posibil să vezi stelele atât de strălucitoare, marea atât de albastră, munţii atât de înalţi, florile atât de delicate, gustul atât de fin şi iubirea atât de puternică în pieptul tău fără să-l spargă. Iar orice tristeţe o găseşti înspăimântător de nedreaptă. Orice tragedie te face atât de singur şi te întrebi cum de încapi pe lumea asta cu toată durerea ce-o porţi în tine. Şi cum poate fi viaţa atât de crudă şi surprinzătoare din nou şi din nou şi?… Simţi totul până la ultima particulă, totul se mistuie până n-a mai rămas nimic, să se poată naşte din nou.

Iar prietenii nu pleacă, nu se răcesc, nu caută alte răspunsuri. Sunt gata să cerceteze cele mai ascunse idei şi să-şi destăinuie viziunea lor despre viaţă aşa cum au învăţat trăind, plângând, râzând în hohote. Şi-i simţi aproape şi te uneşti cu ei prin mare şi pământ şi deveniţi natură.

E un fel de paradis universul acesta pe care-l descriu. Aş fi mulţumită să ştiu că l-am trăit măcar câteva zile, aş fi mai bogată decât m-am simţit vreodată. Dacă nu se poate, îmi voi aduce mereu aminte că a fost odată un Zorba care le-a trăit pe toate şi încă multe altele, că după cum şi-a dus zilele s-a dat definiţia la “a trăi” şi tot ce pot să fac în acest caz e să sper că şi în vinele mele curge sânge de Zorba! (14 aprilie 2004)

Natura – perfectiunea unei trairi

Din nou în iarbă. Se pare că ziua perfectă din iarba de la Mihăieşti are o continuare aici, la Răcătău. Locuri şi momente care nu au nicio importanţă, doar iarba. Nici măcar ea, mai degrabă starea asta de spirit pe care mi-o inspiră natura.

Iarbă, cer, nori care-şi plimbă fugar privirea deasupra mea, mânaţi de un vânt pe care eu nu-l simt decât urmărind dârele lăsate de nori pe întinderea asta de cruditate. Pârâu de munte care-şi are povestea lui şi care mă convinge că mijlocul ăsta de lume e plin de viaţă, că nicidecum nu e singur, că nu se simte părăsit. Nici nu ar avea cum, cu mine, aici, observându-l atât de atent.

E ziua perfectă pentru că ajung din nou la esenţă, pentru că nu-mi trebuie cuvinte de care să mă leg, sau trecut în care să mă regăsesc ca să pot aduce ceva nou creaţiei mele. Sunt simple senzaţii care mă pun faţă în faţă cu viaţa, ce n-are nicio legătură cu oamenii, cu pădurea şi pârâul care nu-mi povestesc nimic, doar mă acompa-niază şi mă îndeamnă să le simt pulsul.

În jur flori de nu-mă-uita…. Cum aş putea să uit cât sunt de norocoasă?… N-aş avea cum. Mă simt o rădăcină în plus, o altă formă de existenţă din care toată ziua asta îşi trage seva. Păcat că nu pot privi de jur împrejurul meu, să cuprind tot ce-mi oferă verdele ăsta nesfârşit, neobosit. Păcat că va veni noaptea şi mă voi trezi apoi din nou a mea şi nu a naturii, sperând că mă vor năpădi din nou cuvintele şi voi aştepta din nou o fascinaţie ca asta, care nu are cum să se repete. Aşa că o las aşa cum e, mereu crudă, singură, fiinţă, până când prin vene îmi va curge din nou o zi perfectă, până când voi fi iar natură… (30 august 2003)