Varsta se masoara in anotimpuri

Au trecut ani mulţi peste mine, prea mulţi să-mi pot da seama când s-a întâmplat asta, fără sa am conştiinţa trecerii vremii. Când sunt întrebată câţi ani am, răspunsul meu din două cuvinte, două cifre, nu reprezintă nimic altceva decât un indicator pur matematic, 1 adunat de prea multe ori la 19 sau 17, nu sunt sigură. De fapt nu aş preciza un număr anume, mai degrabă un nivel, un prag pe care l-am atins şi n-aş vrea să-l depăşesc. Cert este că l-am călcat înainte de douăzeci de ani.

La serviciu privesc în buletinele clienţilor şi când întâlnesc oameni născuţi în acelaşi an cu mine, mă uit atent la ei, la figura lor, la expresia feţei, sunt mai atentă la ce vorbesc şi mai ales cum o fac ei şi-mi repet încă o dată în minte că nu am nimic în comun cu ei, nici măcar evidenta vârstă din certificatul de naştere. Nu zic că aş avea prea mulţi sau prea puţini, spun doar că nu mi se potrivesc cele două cifre ce-mi definesc an după an etatea. Mă uit la chipul reflectat în oglindă, îmi este ca şi în trecut de familiar sau cu totul neaşteptat de străin, însă niciodată schimbat. Asta mă face să cred că nu au trecut anii peste mine. Chipul nu mă poate minţi. Este al meu, îl cunosc de când mă ştiu, mă revelează mie însămi de fiecare dată când am ochi să-l observ îndeaproape. Mă privesc de nenumărate ori în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile de la maşini, însă numai câteodată mă izbeşte imaginea ca un răspuns atât de clar, de brutal, plină de reproşuri că nu îi dau mai multă atenţie, că nu sunt în stare să privesc dincolo de ea.

Au trecut multe ierni peste mine, iar acum mă îndrept cu nerăbdare spre una iminentă. Spun iminentă pentru că tot ce-mi amintesc despre anul acesta este că era vară, iar acum îmi dau seama că nu mai miroase a verde, ci a scorţişoară. M-am născut iarna pe un frig îngrozitor şi probabil toată filosofia asta despre iarnă este de fapt extrem de simplă. Este atracţia rădăcinii mele, a devenirii mele. Eu înfloresc doar când geamurile se aburesc pe dinăuntru, iar pe dinafară se împodobesc cu broderii de gheaţă. E temperatura firească a sângelui meu, gata gata să îngheţe sau să fiarbă în orice moment. E culoarea care-mi vine cel mai bine. E anotimpul copilăriei mele, al amintirilor mele cele mai dulci. E început de an, început de viaţă, început de nesfârşite începuturi. Toate înaintea mea. Iarna e salvarea mea din anotimpurile altor oameni, din alte vise decât cele care mă chinuiesc pe mine instinctiv. Este salvarea mea din tot ceea ce fac împotriva destinului. Trec anii şi mă trezesc că e din nou iarnă. Atât de firesc şi previzibil. A fost o primăvară, apoi a fost o iarnă. A fost zi, apoi noapte, un ciclu natural al zodiei mele. Vara mă avânt în cele mai superficiale aspiraţii, prind aripi vitrege, artificiale, mă găsesc atât de des jinduind după ceea ce nu-i pentru mine, ce n-are nicio legătură cu aspiraţiile mele. Iarna, aerul tare, apăsător, greu de respirat, îmi încetineşte pasul sprinten, îmi amorţeşte trupul ca să mă pot opri din vârtejul alimentat tot anul de dorinţe străine, să pot privi chipul din oglindă, să-l recunosc al meu, să-l revendic şi să-mi definesc încă o dată vârsta. Iarna totul e concentrat, nimic nu se dispersează, nu se risipeşte, se întoarce la centru, reconstituie drumul către casă. Dublul meu mi se transpune şi redevin întreagă.


Drumul naturii ar trebui să-l apuc. E ceva mai presus de tot ce-aş putea spera vreodată pentru mine. Este ceea ce vreau cu disperare să găsesc, neştiind că nici nu trebuie să caut. E un drum obişnuit, nediferit de cele care străbat continentul, nimic aparte, însă eu mereu mă abat de la el, crezând că am găsit o scurtătură, bănuind de fiecare dată că la orice răscruce de drumuri indicatorul a fost aşezat greşit şi o iau în partea opusă. Viaţa a fost bună cu mine şi cumva mi-a îndreptat paşii către drumul meu, pe care nicicum n-am ochi să-l văd, e prea sub nasul meu să-i dau importanţă. E ca şi când numai eu sunt cea care îngreunează călătoria în jurul vieţii mele, numai eu rătăcesc spre destinaţiile altcuiva. E o ecuaţie simplă la care aplic teoreme mult prea complicate, astfel încât pierd şirul necunoscutelor, uit care era ipoteza şi demonstraţia.

Reflectând asupra ultimilor ani, observ că tot ce mi-a oferit viaţa fără să cer a fost tot ce am acum mai de valoare. Tot ce m-am chinuit să obţin cu toate forţele de care dispun, cu toată ambiţia de care sunt în stare, nu mi-a adăugat la palmares decât mai multe regrete şi semne de întrebare asupra discernământului meu. Poate că ăsta este singurul adevăr pe care l-am descoperit până acum. Însă nu-mi va folosi la nimic, nu voi abuza de el, pentru că sunt numai om, nu pot face deosebire între ceea ce vreau să fac şi ceea ce ar trebui să fac. De cele mai multe ori mi se par unul şi acelaşi lucru. E tot o luptă, tot un urcuş căruia trebuie să-i ţin piept, acelaşi efort susţinut pentru a ajunge la o concluzie. Confund traseele pentru că pe drum uit ce m-a determinat să urc în loc să cobor, să merg pe timp de noapte în loc să mă bucur de un peisaj fascinant luminat de focul de tabără. E bine că viaţa mă ţine în mâinile ei, că mă scapă din când în când să-mi pot dovedi puterile, ca apoi să mă aducă tot aici, la punctul de pornire al tuturor întrebărilor, lăsând în urmă paşi adânci în zăpadă, aceleaşi urme, aceeaşi mărime, pe acelaşi drum, din nou şi din nou eu…(14 octombrie 2005)
Reclame

Things will never be the same

Things will never be the same. Am mai spus-o şi o repet acum, pentru că tot ce există, ce respiră în jurul meu, mi-o dovedeşte mereu. Ziua, noaptea, anotimpurile, verdele copacilor, anul şcolar, culoarea părului, anatomia mea, prietenii, preţul benzinei, dorinţele, geografia globului pământesc nu vor fi niciodată la fel, aceleaşi, mereu se vor schimba. De data aceasta nu vreau să evidenţiez acest proces atât de elementar şi nu e nevoie să exemplific, să dezvălui ceea ce se vede cu ochiul liber, ce se poate observa după fiecare clipire de gene. 

Vreau să mă opresc fix asupra momentului în care ceva se schimbă, la punctul acela definibil, unde ziua devine noapte, unde încetez să vreau ceva pentru că l-am obţinut, unde copacii îşi schimbă veşmântul din omăt alb şi pufos în muguri şi flori, unde părul meu va începe să încărunţească. Momentul acela este o simplă continuare, devenire, o creştere, o amplificare sau doar o certitudine că ceea ce a fost nu va mai fi sau că ceea ce nu era, a prins viaţă. În acelaşi timp este evident un punct de plecare, un început, un nou drum. Şi aici vroiam să ajung, pentru că eu sunt un om al acestor momente. I love fresh starts, new beginnings. Toată viaţa îmi este astfel împărţită. Sunt conştientă de fiecare sfârşit şi început. Sunt atât de atrasă de acest aspect, cu atâta nerăbdare aştept să pornesc pe alt drum, să închid o uşă, să deschid o alta, încât încununez efectiv momentul, îl marchez fizic, îl diferenţiez de celelalte.


Încă de când eram mică obişnuiam să reîmprospătez atmosfera în preajma unei schimbări. Îmi amintesc clar, când venea iarna (sau alt anotimp, dar în special când începea să ningă, cea mai dragă perioadă din an) schimbam tot ce aveam putere să mişc în cameră, mutam biroul cu vederea către geam, înlocuiam borcanul în care-mi ţineam ustensilele de scris, pictam ceva în ton cu momentul, toate astea de bucurie că de atunci încolo începea iarna, iar eu delimitam în acest fel două anotimpuri. De câte ori îmi aducea tata din “străinătate” haine, cărţi, culori, dulciuri sau ce altceva se obişnuieşte, rearanjam tot prin dulap şi sertare, aruncam tot ce mi se părea vechi şi fără folos şi le înlocuiam cu noile lucruşoare, pe care le puneam la loc de cinste, să simt cu adevărat că m-am înnoit. La fiecare început de an şcolar începeam un caiet pe care-l intitulam “Poezii dragi”, în care transcriam versurile cele mai drăgălaşe pe care le citeam. Nu aş fi putut face acest caiet în nicio altă perioadă, nu şi-ar fi avut rostul. 

Când venea vacanţa de vară mă mutam în altă cameră, să dorm în alt pat. De ce aş fi dormit în acelaşi pat în care am dormit când mergeam la şcoală?… Când dădeau zăpezile sau înfloreau zarzării, în afară de înlocuitul hainelor groase cu cele subţiri şi invers, le probam pe toate, încercam să găsesc fiecare variantă de asortare, ca să-mi dau seama câte posibilităţi de ţinută aveam (oricum, făceam asta pentru că aveam doar câteva). Dar niciodată după aceea nu mai nimeream să le potrivesc la fel. Acestea se petreceau până maxim la vârsta de optsprezece ani. Atât îmi amintesc acum. După aceea nu mai ţin minte dacă am respectat ritualul sau nu îmi mai dau seama, însă ştiu că toate marile schimbări ce au urmat au fost încununate cu toată imaginaţia mea pusă în practică, astfel încât să simt cu adevărat că ceva s-a schimbat. Nu sunt pregătită acum să punctez aceste momente, însă vreau să spun că ceea ce schimbam în jurul meu, copil fiind, în exterior, nu şi-a păstrat ponderea. Acum evidenţiez totul prin ceea ce fac şi gândesc, prin atitudinea pe care-o adopt faţă de schimbare. Şi asta e o încercare mult mai grea. 

În continuare mă influenţează ceea ce mă înconjoară şi asta nu cred că se va schimba vreodată. Simplul fapt că am pus aici o măsuţă şi un scaun şi sunt numai pentru mine, mă face să scriu mai des decât atunci când trebuia să improvizez ceva să am unde scrie, chiar dacă la prima vedere inspiraţia e cea care ar trebui să mă îndemne s-o fac. Cred că exemplul ăsta nu era dintre cele mai nimerite, însă este o dovadă vie că eu însămi provoc schimbări, ajut lucrurile să ia o altă întorsătură. Nu doar viaţa schimbă culoarea din ochii mei, o fac şi eu, prin decizii bune sau nu, iar atunci când se întâmplă, ajut tot universul meu sa fie gata de drum, să-mi înlesnească un alt început. (12 octombrie 1005)

Draga Pitesti, stimate Cluj.

M-am gândit să-ţi scriu pentru că a venit toamna în Cluj şi ştiu cât de mult îţi place ţie toamna. Adevărul e că mă cam săturasem de vară, iar vremea asta înnorată îmi aduce alte dorinţe în suflet… În primul rând m-a făcut să mă gândesc la Piteşti, la străduţele mele, la tine şi poveştile noastre. Mi-e dor de cafeaua lungă şi câteva ore în bibliotecă, dar cel mai dor mi-e de starea aceea în expectativă pe care-o aveam vara cu pricina, când nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, unde o să ajungem sau dacă ne va fi bine. Nu înţeleg de ce mă întorc atât de des în timp, şi de ce a rămas vara aceea, una în care am fost cu adevărat fericită?

Am senzaţia că a existat vara aceea şi a urmat toamna aceasta. Oare e posibil să fie reală ordinea aceasta a anotimpurilor? Poate aşa mi-aş dori eu să fie şi toţi anii dintre ele să fi fost nişte ţânţari care-ţi strică somnul într-o noapte de vară. Dar sigur nu poate fi aşa pentru că am trăit multe între aceste două anotimpuri.

Îmi doresc să ningă, să fie măcar ca iarna trecută când eram la poalele unui nou început. Imediat e un an de când trebuie să fiu om mare, de când te-am văzut doar de trei ori… şi crede-mă, mi-e parcă tot mai greu să mă obişnuiesc cu oraşul, cu mine. S-a sfârşit prima vară petrecută aici şi Clujul mi s-a părut mai străin ca niciodată şi viaţa mea parcă a altcuiva.(19 octombrie 2000)