Natura – perfectiunea unei trairi

Din nou în iarbă. Se pare că ziua perfectă din iarba de la Mihăieşti are o continuare aici, la Răcătău. Locuri şi momente care nu au nicio importanţă, doar iarba. Nici măcar ea, mai degrabă starea asta de spirit pe care mi-o inspiră natura.

Iarbă, cer, nori care-şi plimbă fugar privirea deasupra mea, mânaţi de un vânt pe care eu nu-l simt decât urmărind dârele lăsate de nori pe întinderea asta de cruditate. Pârâu de munte care-şi are povestea lui şi care mă convinge că mijlocul ăsta de lume e plin de viaţă, că nicidecum nu e singur, că nu se simte părăsit. Nici nu ar avea cum, cu mine, aici, observându-l atât de atent.

E ziua perfectă pentru că ajung din nou la esenţă, pentru că nu-mi trebuie cuvinte de care să mă leg, sau trecut în care să mă regăsesc ca să pot aduce ceva nou creaţiei mele. Sunt simple senzaţii care mă pun faţă în faţă cu viaţa, ce n-are nicio legătură cu oamenii, cu pădurea şi pârâul care nu-mi povestesc nimic, doar mă acompa-niază şi mă îndeamnă să le simt pulsul.

În jur flori de nu-mă-uita…. Cum aş putea să uit cât sunt de norocoasă?… N-aş avea cum. Mă simt o rădăcină în plus, o altă formă de existenţă din care toată ziua asta îşi trage seva. Păcat că nu pot privi de jur împrejurul meu, să cuprind tot ce-mi oferă verdele ăsta nesfârşit, neobosit. Păcat că va veni noaptea şi mă voi trezi apoi din nou a mea şi nu a naturii, sperând că mă vor năpădi din nou cuvintele şi voi aştepta din nou o fascinaţie ca asta, care nu are cum să se repete. Aşa că o las aşa cum e, mereu crudă, singură, fiinţă, până când prin vene îmi va curge din nou o zi perfectă, până când voi fi iar natură… (30 august 2003)
Reclame