Voltaj mă aruncă spre 30 de ani

În seara asta, în timp ce dansam, săream, fluieram, cântam la un concert cu Voltaj, mi-am dat seama că aveam acelaşi sentiment ca acum şaptesprezece, optsprezece ani. Mă jucam cu o păpuşă, o îmbrăcam cu rochiţe, îi făceam de mâncare şi brusc am realizat că toate astea se vor sfârşi, că va veni o vreme când nu mă voi mai juca cu păpuşi şi eram extrem de tristă.

Tristă nu am fost şi în seara asta, pentru că acum ştiu ceva ce atunci nu ştiam: va veni o vreme când nu mă voi mai juca cu păpuşile pentru că nu voi mai vrea, nu voi mai avea nevoie de ele, voi face alte lucruri care mă vor face fericită. Ce-mi aminteşte de copilărie e că şi perioada asta se va sfârşi, că va fi un timp când nu voi mai merge la concerte, nu voi mai dansa şi cânta în ploaie şi nu sunt tristă că n-o voi mai face. Vor exista alte lucruri cu siguranţă şi voi trece de păpuşi şi fascinaţia lor şi asta nu mă va face geloasă pe Raluca din seara asta.

Ce-mi frânge inima e că în curând nu voi mai fi tânără, că deja se sfârşeşte copilăria mea. Chiar dacă nu am încă douăzeci şi cinci de ani, simt că lucrurile se vor schimba şi mi-e frică să îmbătrânesc, nu mă pot dezlipi de anii în care simţeam nevoia să mint, să spun că am mai mulţi ani decât în realitate, ca să atrag atenţia. Nu sunt pregătită să merg spre treizeci, nu e firesc pentru mine să merg spre treizeci… (24 mai 2003)
Reclame

Orasul din viata mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.


La drumul de acasă la stadion. Uneori era ocolit, către Trivale, în alergare, poate pe ploaie, poate pe zăpadă. Acum nu-mi mai amintesc de ce am luat drumul stadionului. Ştiu că nu mai suportam bazinul şi probabil, ca să-mi mulţumesc familia sportivă, am renunţat la un sport în favoarea altuia. A fost lung, de câţiva km pe zi, l-am urmat cam patru ani, apoi mi-am dat seama (nu înţeleg de ce mi-a luat atât de mult) că trebuie să-mi îndrept paşii spre alte încercări. Nu puteam fi şi eu antrenoare; în familie erau deja doi cu performanţe pe care nu cred că le-aş fi putut depăşi…

La drumul spre liceu. De foarte multe ori acesta ocolea mai întâi pe la bazin şi abia peste trei ore şi alţi şase-şapte km înotaţi, ajungeam la liceu. Se naşte o nouă enigmă. Mă hotărâsem să-mi asum responsabilitatea de a trăi altfel, de a nu înota sau alerga. Se pare că era încă prea devreme să ştiu unde mă îndrept, aşa că mi s-a părut mai simplu să complic repede, cât mai pot, traseul, să mă asigur încă o dată că înotul nu e cel mai potrivit mijloc de locomoţie în viaţa mea.

Când a devenit penibil de clar că mi-am obosit degeaba muşchii, pentru că nu fusesem niciodată o sportivă înnăscută, drumul spre liceu a devenit cel mai liniştitor. Îmi descoperisem între timp bună parte din creier. Credeam că-mi lipseşte sau că e subdezvoltat, însă a fost una din surprizele plăcute ale acelui drum. Devenisem una din cele mai luminate minţi ale clasei de sportive, poate cea mai apreciată; mi-am permis să mă las stimulată de literatură, la limita capacităţii mele de pătrundere. N-am fost niciodată un elev model până la liceu. În clasele primare, nici măcar în clasa întâi n-am luat vreun premiu sau „coroniţă” (cu excepţia menţiunii de elevsportiv), cum a luat probabil majoritatea, căci abia din clasa a noua am început şi eu să simt gustul succesului. Acesta a fost drumul spre liceu, cucerirea unui teritoriu neglijat şi irigarea lui cu noţiuni elementare, acumulate destul de târziu…

La drumul de un minut către casa lui P. Străbăteam potecuţa aceea îngustă cu o idee preconcepută. Ştiam că de câte ori eram cu ea, găseam ceva fascinant la mine. P. este încă cea mai dragă prietenă a mea. Poate nu cea mai apropiată, dar cea mai dragă. E omul
care-mi sugerează cel mai mult fascinant pe lumea asta. Mereu are de zis ceva “drăgălaş”, o “atrocitate” sau “haioşenie”.

La drumul Piteşti – Cluj, Cluj – Piteşti. Mi-au întipărit în minte un pregnant miros de tren, de gară. De cele mai multe ori era frig şi trenurile în întârziere. Din Piteşti plecam spre o lume nouă, numai a mea şi o puteam împărtăşi numai prin poveştile mele, pentru că nimeni nu vedea Clujul cum îl vedeam eu. Din Cluj mă duceam spre amintiri. Piteştiul devenise deja mult mai preţios, era ca un muzeu pentru mine. Ştiam, simţeam că nu mă voi mai întoarce acolo şi totul căpătase valoare. Aveam tot mai puţine lucruri de vorbit cu oamenii pe care-i lăsasem acolo, dar îmi deveneau tot mai dragi. Plecam din Piteşti către viaţa pe care o am acum, doar că atunci nu ştiam asta, iar din Cluj plecam spre o iubire care dura deja de mulţi ani. Era un drum al inerţiei. Ştiu că acum spun asta cu puţină răutate, dar şi tristeţe, însă nu mai pot vorbi despre acea iubire aşa cum o făceam pe vremuri. Acum trăiesc iubind şi mi se pare un lucru cu totul diferit faţă de cel pe care-l trăiam atunci.

La ultimul drum al trecutului, Cluj – Bucureşti. Vreau să-l numesc dulce-amar. Îl acceptam pentru că mă ducea sub luminile Bucureştiului noaptea, lângă un om care nu m-ar fi putut face fericită niciodată. Ştiam asta. Totuşi am luat trenul cu acea destinaţie de multe ori, aşteptând, sperând contrariul, însă drumul înapoi mereu a fost o certitudine. Nu ştiu ce căutam acolo, ştiu doar că-mi plăcea Bucureştiul noaptea. Bănuiesc că acest drum m-a învăţat ceva: autoflagelarea nu poate să-mi împlinească viaţa şi nici să-mi răscumpere păcatele.

La toate astea m-am gândit eu acum. Sunt doar câteva din sutele mele hoinăreli. Mi-au venit în minte şi-am făcut o călătorie pe caiet prin viaţa mea de om plimbăreţ. Nu mă pot referi la drumurile mele actuale. Vor trece ani până voi fi în stare să străbat cale întoarsă către existenţa mea actuală. Nu o pot descrie nicicum. Poate doar aşa: nu credeam că toate drumurile astea m-au adus aici. Am ajuns într-un loc de care nu mi-aş fi imaginat că sunt demnă. Paşii mei ştiau mai bine. Eu nu pot calcula distanţele decât după ce am destule bătături.

A fost un fel de joyride pentru mine în seara asta. Surprinzător, dar m-am detaşat de oamenii care şi-au avut fiecare rolul lui în viaţa mea de atunci. Am regăsit o Raluca transformată cu fiecare drum. Mi-am amintit de mine din trecut. De atunci… Acum judec altfel ce-am trăit. Dar cu ce sentimente plecam de fiecare dată, pot retrăi perfect. Pot simţi emoţiile, plictisul, frica, nerăbdarea, ambiţiile cu care plecam “acolo” – oriunde, atunci… (24 noiembrie 2001)

Familia Craciunului meu

            Ne apropiem de perioada cea mai bogată din viaţa mea. Se repetă în fiecare an. Începe mereu la fel, se termină mereu fără să-mi dau seama. De data asta evaluez lucrurile mai atent pentru că sunt mai fragile condiţiile. Am vorbit dese ori de viitoarea mea plecare în Cluj. M-au încercat o varietate de sentimente ce-au întâmpinat această eventuală schimbare. Ideea în sine m-a şi incomodat, mi-a dat ocazia să-mi fac şi planuri, să-mi văd viitorul în formă de Cluj cu privirile spre Piteşti. Aş fi vrut ca aceste denumiri să le transform în cuvinte care să stârnească imaginaţia, însă de data aceasta contează numai pentru mine. Ţie, la cuvântul “Cluj” poate îţi vin în minte bănci colorate în roşu-galben şi albastru şi multe coşuri de gunoi, iar la “Piteşti” automobile Dacia şi Simfonia Lalelelor, însă pentru mine tabloul e încărcat de imagini de oameni şi nostalgie. Apropo de nostalgie. E cuvântul care mi se pare cel mai semnificativ, cel mai sugestiv. Văd chipul unui om care vizionează cuvinte şoptite, adieri de primăvară, miros puternic de cozonaci, atingeri transformate în bătăi de inimă, frunze ruginii desprinse de departe, feţe nedesluşite printre lacrimi, frig alb ce-ţi încărunţeşte buclele.

            Acum schimbarea s-a produs şi sentimentele sunt cu totul altele decât am sperat. Stau în Cluj, dar trăiesc în Piteşti… De fapt, chiar acum îmi privesc fereastra de la vechea mea cameră şi-mi vin în minte toate nopţile de pe pervaz, de sub stele, în faţa lunii, dinaintea unui caiet roz. Când trec prin faţa blocului C13+B2 şi văd fereastra de la bucătărie, parcă sunt iar copil, stau la masă şi-o “ajut” pe mama să facă sărăţele, îl văd şi pe tata cum mănâncă şi citeşte cu cartea rezemată de pâine; e şi bunicu acolo, îmi povesteşte de întâmplarea cu cei doi soldaţi pe care i-a salvat din râul Mureş sau cealaltă, de când era ucenic şi era singurul care putea face două perechi de bocanci pe zi; ca de obicei, sfârşeşte cu o vorbă înţeleaptă de genul: “primii optzeci de ani sunt grei, apoi totul e floare la ureche”. 

               Privesc apoi puţin spre stânga şi văd fereastra de la camera bunicului; e seară şi abia aştept să merg la culcare ca să-mi spună o poveste cu ţiganul; dacă e zi, sunt cu Lala sub masa mare de furnir şi ne prefacem că avem drept căsuţă un geamantan. Spre dreapta, după geamul de la bucătărie, e balconul. Oh, cât de drag mi-era balconul… Pe pervaz cred că şi acum mai sunt găurile pe care le-am făcut când eram dentist şi trebuia să pun plombe. Uneori Lala atârna un coşuleţ şi-l lăsa în jos de la balconul ei şi făceam schimb de mâncare pentru păpuşile noastre. Un pic mai la dreapta e fereastra camerei unde stătea tata. Acolo, erau multe medalii şi diplome ca într-un muzeu şi multe pachete de ţigări. Aproape în fiecare seară îl văd pe tata citind la lumina unei veioze chioare, întins pe pat cu capul spre geam. Atunci nu eram curioasă ce citea sau ce-i plăcea mai mult. Acum însă, aş vorbi cu el ani întregi dacă s-ar putea… A, mai văd şi o pungă cu turtă dulce lângă el, pungă pe care am cumpărat-o eu de la cofetăria din colţ.

            În sufragerie se întâmplă lucruri vesele şi se perindă oameni cu istorii bogate. De cele mai multe ori, cu ocazia celor 8 sau 9 ocazii de sărbătoare a familiei noastre numeroase. Dacă e ziua mea, înotătoare micuţe îl călăresc pe frate-meu, Auraş, ca să le plimbe în spinare. Dacă e ziua lui Auraş sau a Cosminei, tineri curioşi şi tinere elegante dansează, iar eu încerc să le fur mişcările, să-mi pot impresiona prietenele. Dacă e ziua lui tata sau a mamei, domni cu voci groase şi doamne respectabile discută viitorul fraţilor mei şi al copiilor lor, unde vor merge la facultate şi cu cine fac meditaţie. Dacă e ziua lui bunicu, trebuie să stau laolaltă cu invitaţii şi bunicu reia minunatele lui poveşti care de fiecare dată sunt mai detaliate, însă cu aceleaşi personaje despre care ştiu atât de multe de parcă le-aş fi cunoscut şi eu.

            De Crăciun e cel mai bine. Suntem doar noi şase, dar sărbătoarea în sine-mi dă senzaţia că multă lume forfoteşte în jurul meu. Mama, sărăcuţa de ea, încearcă fără succes să ne alunge din bucătărie ca să poată face cozonaci şi tot fără succes ne explică cum cozonacii fierbinţi fac rău la stomac, căci eu şi Auraş deja ne-am instalat la masă şi nici gând să plecam până nu ne înfigem mâinile în tăvile fierbinţi. Eu îl pândesc pe Moş Gerilă. Ştie el ce să-mi aducă, pentru că săptămâna trecută i-am lăsat o scrisoare în fereastră. Dar, de fiecare dată mă păcăleşte. Aşteaptă să plec din sufragerie, pune cadoul sub pom şi pleacă într-o clipită. Foarte rapid Moşul! 

                 De Revelion, eram de cele mai multe ori la Lala, în apartamentul de deasupra; copii mulţi, gălăgie, bezele în formă de oameni de zăpadă, multă beteală şi chiftele pe gustul meu. Alteori stăteam cu bunicu. Aranjam frumos masa rotundă, puneam pe ea toate bunătăţile lăsate de mama înainte să plece cu restul familiei la Piatra Arsă în Bucegi; ne uitam pe TVR, râdem bine, eu dansez puţin, la ora 12 ne pupăm, ne îmbrăţişăm, iar puţin mai târziu, bunicu mă duce pe braţe, la culcare, în camera care abia după mulţi ani devenea a mea. De Revelion e ocazia cea mai potrivită să mă încalţ cu pantofii Cosminei, să-i probez toate rochiile şi să fac pe manechinul. Sunt superbă!

               Toate astea şi încă multe alte amintiri îmi vin în minte în apartamentul din Cluj.

           De aceea, de sărbătorile acestea, fac mult mai multe lucruri decât cele care se văd. Sunt în două locuri, la două vârste, cu multe persoane care m-au părăsit, în două ipostaze atât de diferite. Voi trăi dublu acest sfârşit de an…(1 decembrie 1999)