Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.


Am început, am continuat (mai bine zis am persistat), dar acum o termin cu căutatul, definitiv. Mă caut de ani de zile, mă găsesc în cele mai diverse şi contradictorii forme, culori şi consistenţe, mă descopăr una sau două, niciodată asemănătoare, mă recunosc sau îmi sunt de nerecunoscut, pun punctul pe “i” ca apoi să realizez că doar am pus o nouă virgulă în context, mă cert ca apoi să mă strâng tare în braţe. Disper şi excelez într-o neobosită căutare a sinelui. E destul de limitat avântul meu, având în vedere câte sunt dincolo de mine, câte şi ce fascinante, iar eu cu încăpăţânare vreau să ştiu mai mult despre mine. Ei bine, de asta sunt aşa deprimată de câteva zile, pentru că se simte impetuos nevoia unei schimbări majore. Nu mai e nimic de găsit aici, pe acest teritoriu, numai dacă aş putea crede că lucrurile se nasc pentru a fi descoperite, nu că ele au fost acolo de la început. 

Nu ştiu exact cine spunea, dar sunt cu totul de acord că toată viaţa încercăm să ne descoperim, iar simplul fapt că ne dorim asta, că am început s-o facem, înseamnă că ne-am găsit. Într-un fel e cât se poate de logic, dacă ar avea cât de cât ceva în comun cu logica. Eu nu sunt alta pentru că m-am căutat, nu am devenit o nouă plăsmuire a minţii mele pentru că am radiografiat fiecare senzaţie ce mi-a tăiat calea, nu sunt mai puternică, mai încrezătoare şi mai găsită pentru că am ţinut morţiş să imortalizez tot ce e în stare spiritul meu să dea naştere. NU, pentru că sunt aceeaşi! Sunt eu cea care a început să scrie acum zece ani, sunt cu siguranţă eu cea care acum scrie cu mare dificultate aici. Îmi sunt la fel de familiară acum ca şi atunci. 

Sunt a Piteştiului cât şi a Clujului. Sunt atât aici cât sunt şi acolo. Şi nu puteam fi altfel pentru că m-am căutat tur-retur, dus-întors, pe faţă şi pe dos de fiecare dată când trenul părăsea o gară ca să ajungă în alta, când anotimpurile îşi schimbau măştile fără pudoare în faţa mea. Mai degrabă am găsit lumea căutându-mi chipul şi cu siguranţă am trăit toţi aceşti ani fără să mai fiu atentă şi la acest aspect. Poate cel mai important. Totul ar fi la fel dacă aş continua, aceleaşi dileme inutile, aceeaşi frământare neîntreruptă care mi-ar distrage permanent atenţia de la viaţă. Şi nu are niciun rost. 

Sunt întreagă, pe deplin a mea, uneori mai multe (una care scria şi una care ar vrea s-o facă, una care aparţine trecutului şi care nu coincide cu cea a prezentului, una care nu o mai recunoaşte pe cealaltă sau care din când în când se identifică cu ea, entităţi pe care atât de des le-am disecat sub microscopul exigent al cunoaşterii de mine), mereu nehotărâtă, mereu mai puternică, veşnic dependentă de oameni, roşie ca focul când temperatura scade sub 0 grade, către treizeci de ani, însă permanent sub douăzeci.

Oricum a fost, productiv sau inutil, a fost cea mai fascinantă călătorie pe care am făcut-o, iar eu cel mai potrivit subiect. Merit pe deplin tot ce mi-am asumat până acum, mă accept şi pe viitor în aceeaşi formă nedefinită, neşlefuită, cu neîndoită credinţă că nimic nu s-a schimbat în timp ce totul în jurul meu e altfel. Acum sunt gata să trec la nivelul următor. Am parcurs destule etape să mă cred în stare de o schimbare majoră. De acum înainte va fi altceva sau nimic! (26 octombrie 2005)

Anunțuri

Orasul din viata mea

Mă gândeam la drumuri. La drumul din Banatului, de acasă spre şcoala de pe strada Traian. Îmi amintesc de doamna J., învă-ţătoarea, care tot timpul ne reproşa că părinţii ne-au crescut în puf şi am devenit nişte răsfăţaţi; de doamna C., profesoara de matematică, căreia i-am spus când m-a scos la tablă să aduc nişte fracţii la acelaşi numitor comun, că n-am priceput lecţia… Închipuie-ţi mirarea… Parcă o văd pe doamna V., cea mai mândră şi mai distinsă dintre toate profesoarele, dându-mi 2 la o lucrare de literatură, crezând că eram pe cale să copiez. Jur că n-aveam de gând s-o fac! Uite-o pe Aurora… O frumuseţe de fată. Toţi băieţii din şcoală o doresc. Era atât de suplă încât îţi lăsa impresia că se ondulează când merge, atât de vulnerabilă şi confuză că-ţi venea s-o iubeşti nu alta şi să ai grijă de ea… atât de împrăştiată…Gândindu-mă la ea, pe vremea aceea, mereu îmi spuneam că voi creşte şi eu mare şi voi fi slabă, cu părul lung şi unghii frumoase…

La drumul de acasă până la bazin. Era un drum dureros pentru că ştiam din capul locului că mă aşteptau câteva ore de chin fizic pe care eram dispusă să-l suport datorită imboldului din familie şi pentru că mi se părea lucru firesc, mi se părea destin. Drumul ăsta era unul dintre cele mai ingrate. Destinaţia era locul unde arareori am triumfat cu ceva. Eram printre cei mediocrii şi doar de vreo câteva ori, pot fi numărate pe degete ocaziile, am excelat la vreun concurs şi doar de două ori am ajuns pe podiumul naţional la individual. Am purtat povara aceea destul de mulţi ani. Acum sunt împăcată cu ei. Măcar mi-a rămas construcţia corpului. Îmi salvează şi după atâţia ani ţinuta.

La drumul de acasă “la pietre”. Era drumul meu preferat. Acolo a început consolidarea structurii mele. Acolo am dat prima dată dovadă de plinătatea imaginaţiei mele şi tot acolo au înflorit dorinţele mele de a începe odată cu lucrurile demne de luat în seamă la vârsta de treisprezece ani. Muzica şi gaşca. Orice tânăr de vârsta mea care a locuit în Piteşti la începutul anilor ’90 ştie unde era şi ce însemna “la pietre”. Era locul unde se întâmplau toate, era miezul distracţiei, locul de întâlnire al depeche-arilor şi rock-erilor, punctul de pornire către toate chefurile, locul potrivit să fumezi o ţigară fără să te vadă părinţii… Eram un fel de unicat pe acolo şi toţi îmi spuneau Roxette. Nu-mi amintesc dacă mai aveam vreun complex pe atunci, probabil a fost perioada în care toate îndoielile despre persoana mea s-au dizolvat. Am străbătut drumul acesta mereu cu aceeaşi nerăbdare de a fi în mijlocul celor mai cool. Oricând mă puteam întâlni cu cineva cunoscut cu care puteam schimba câteva vorbe. Era singurul loc unde distracţia era garantată fără vreun efort financiar.


La drumul de acasă la stadion. Uneori era ocolit, către Trivale, în alergare, poate pe ploaie, poate pe zăpadă. Acum nu-mi mai amintesc de ce am luat drumul stadionului. Ştiu că nu mai suportam bazinul şi probabil, ca să-mi mulţumesc familia sportivă, am renunţat la un sport în favoarea altuia. A fost lung, de câţiva km pe zi, l-am urmat cam patru ani, apoi mi-am dat seama (nu înţeleg de ce mi-a luat atât de mult) că trebuie să-mi îndrept paşii spre alte încercări. Nu puteam fi şi eu antrenoare; în familie erau deja doi cu performanţe pe care nu cred că le-aş fi putut depăşi…

La drumul spre liceu. De foarte multe ori acesta ocolea mai întâi pe la bazin şi abia peste trei ore şi alţi şase-şapte km înotaţi, ajungeam la liceu. Se naşte o nouă enigmă. Mă hotărâsem să-mi asum responsabilitatea de a trăi altfel, de a nu înota sau alerga. Se pare că era încă prea devreme să ştiu unde mă îndrept, aşa că mi s-a părut mai simplu să complic repede, cât mai pot, traseul, să mă asigur încă o dată că înotul nu e cel mai potrivit mijloc de locomoţie în viaţa mea.

Când a devenit penibil de clar că mi-am obosit degeaba muşchii, pentru că nu fusesem niciodată o sportivă înnăscută, drumul spre liceu a devenit cel mai liniştitor. Îmi descoperisem între timp bună parte din creier. Credeam că-mi lipseşte sau că e subdezvoltat, însă a fost una din surprizele plăcute ale acelui drum. Devenisem una din cele mai luminate minţi ale clasei de sportive, poate cea mai apreciată; mi-am permis să mă las stimulată de literatură, la limita capacităţii mele de pătrundere. N-am fost niciodată un elev model până la liceu. În clasele primare, nici măcar în clasa întâi n-am luat vreun premiu sau „coroniţă” (cu excepţia menţiunii de elevsportiv), cum a luat probabil majoritatea, căci abia din clasa a noua am început şi eu să simt gustul succesului. Acesta a fost drumul spre liceu, cucerirea unui teritoriu neglijat şi irigarea lui cu noţiuni elementare, acumulate destul de târziu…

La drumul de un minut către casa lui P. Străbăteam potecuţa aceea îngustă cu o idee preconcepută. Ştiam că de câte ori eram cu ea, găseam ceva fascinant la mine. P. este încă cea mai dragă prietenă a mea. Poate nu cea mai apropiată, dar cea mai dragă. E omul
care-mi sugerează cel mai mult fascinant pe lumea asta. Mereu are de zis ceva “drăgălaş”, o “atrocitate” sau “haioşenie”.

La drumul Piteşti – Cluj, Cluj – Piteşti. Mi-au întipărit în minte un pregnant miros de tren, de gară. De cele mai multe ori era frig şi trenurile în întârziere. Din Piteşti plecam spre o lume nouă, numai a mea şi o puteam împărtăşi numai prin poveştile mele, pentru că nimeni nu vedea Clujul cum îl vedeam eu. Din Cluj mă duceam spre amintiri. Piteştiul devenise deja mult mai preţios, era ca un muzeu pentru mine. Ştiam, simţeam că nu mă voi mai întoarce acolo şi totul căpătase valoare. Aveam tot mai puţine lucruri de vorbit cu oamenii pe care-i lăsasem acolo, dar îmi deveneau tot mai dragi. Plecam din Piteşti către viaţa pe care o am acum, doar că atunci nu ştiam asta, iar din Cluj plecam spre o iubire care dura deja de mulţi ani. Era un drum al inerţiei. Ştiu că acum spun asta cu puţină răutate, dar şi tristeţe, însă nu mai pot vorbi despre acea iubire aşa cum o făceam pe vremuri. Acum trăiesc iubind şi mi se pare un lucru cu totul diferit faţă de cel pe care-l trăiam atunci.

La ultimul drum al trecutului, Cluj – Bucureşti. Vreau să-l numesc dulce-amar. Îl acceptam pentru că mă ducea sub luminile Bucureştiului noaptea, lângă un om care nu m-ar fi putut face fericită niciodată. Ştiam asta. Totuşi am luat trenul cu acea destinaţie de multe ori, aşteptând, sperând contrariul, însă drumul înapoi mereu a fost o certitudine. Nu ştiu ce căutam acolo, ştiu doar că-mi plăcea Bucureştiul noaptea. Bănuiesc că acest drum m-a învăţat ceva: autoflagelarea nu poate să-mi împlinească viaţa şi nici să-mi răscumpere păcatele.

La toate astea m-am gândit eu acum. Sunt doar câteva din sutele mele hoinăreli. Mi-au venit în minte şi-am făcut o călătorie pe caiet prin viaţa mea de om plimbăreţ. Nu mă pot referi la drumurile mele actuale. Vor trece ani până voi fi în stare să străbat cale întoarsă către existenţa mea actuală. Nu o pot descrie nicicum. Poate doar aşa: nu credeam că toate drumurile astea m-au adus aici. Am ajuns într-un loc de care nu mi-aş fi imaginat că sunt demnă. Paşii mei ştiau mai bine. Eu nu pot calcula distanţele decât după ce am destule bătături.

A fost un fel de joyride pentru mine în seara asta. Surprinzător, dar m-am detaşat de oamenii care şi-au avut fiecare rolul lui în viaţa mea de atunci. Am regăsit o Raluca transformată cu fiecare drum. Mi-am amintit de mine din trecut. De atunci… Acum judec altfel ce-am trăit. Dar cu ce sentimente plecam de fiecare dată, pot retrăi perfect. Pot simţi emoţiile, plictisul, frica, nerăbdarea, ambiţiile cu care plecam “acolo” – oriunde, atunci… (24 noiembrie 2001)

Draga Pitesti, stimate Cluj.

M-am gândit să-ţi scriu pentru că a venit toamna în Cluj şi ştiu cât de mult îţi place ţie toamna. Adevărul e că mă cam săturasem de vară, iar vremea asta înnorată îmi aduce alte dorinţe în suflet… În primul rând m-a făcut să mă gândesc la Piteşti, la străduţele mele, la tine şi poveştile noastre. Mi-e dor de cafeaua lungă şi câteva ore în bibliotecă, dar cel mai dor mi-e de starea aceea în expectativă pe care-o aveam vara cu pricina, când nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, unde o să ajungem sau dacă ne va fi bine. Nu înţeleg de ce mă întorc atât de des în timp, şi de ce a rămas vara aceea, una în care am fost cu adevărat fericită?

Am senzaţia că a existat vara aceea şi a urmat toamna aceasta. Oare e posibil să fie reală ordinea aceasta a anotimpurilor? Poate aşa mi-aş dori eu să fie şi toţi anii dintre ele să fi fost nişte ţânţari care-ţi strică somnul într-o noapte de vară. Dar sigur nu poate fi aşa pentru că am trăit multe între aceste două anotimpuri.

Îmi doresc să ningă, să fie măcar ca iarna trecută când eram la poalele unui nou început. Imediat e un an de când trebuie să fiu om mare, de când te-am văzut doar de trei ori… şi crede-mă, mi-e parcă tot mai greu să mă obişnuiesc cu oraşul, cu mine. S-a sfârşit prima vară petrecută aici şi Clujul mi s-a părut mai străin ca niciodată şi viaţa mea parcă a altcuiva.(19 octombrie 2000)