Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.


Am început, am continuat (mai bine zis am persistat), dar acum o termin cu căutatul, definitiv. Mă caut de ani de zile, mă găsesc în cele mai diverse şi contradictorii forme, culori şi consistenţe, mă descopăr una sau două, niciodată asemănătoare, mă recunosc sau îmi sunt de nerecunoscut, pun punctul pe “i” ca apoi să realizez că doar am pus o nouă virgulă în context, mă cert ca apoi să mă strâng tare în braţe. Disper şi excelez într-o neobosită căutare a sinelui. E destul de limitat avântul meu, având în vedere câte sunt dincolo de mine, câte şi ce fascinante, iar eu cu încăpăţânare vreau să ştiu mai mult despre mine. Ei bine, de asta sunt aşa deprimată de câteva zile, pentru că se simte impetuos nevoia unei schimbări majore. Nu mai e nimic de găsit aici, pe acest teritoriu, numai dacă aş putea crede că lucrurile se nasc pentru a fi descoperite, nu că ele au fost acolo de la început. 

Nu ştiu exact cine spunea, dar sunt cu totul de acord că toată viaţa încercăm să ne descoperim, iar simplul fapt că ne dorim asta, că am început s-o facem, înseamnă că ne-am găsit. Într-un fel e cât se poate de logic, dacă ar avea cât de cât ceva în comun cu logica. Eu nu sunt alta pentru că m-am căutat, nu am devenit o nouă plăsmuire a minţii mele pentru că am radiografiat fiecare senzaţie ce mi-a tăiat calea, nu sunt mai puternică, mai încrezătoare şi mai găsită pentru că am ţinut morţiş să imortalizez tot ce e în stare spiritul meu să dea naştere. NU, pentru că sunt aceeaşi! Sunt eu cea care a început să scrie acum zece ani, sunt cu siguranţă eu cea care acum scrie cu mare dificultate aici. Îmi sunt la fel de familiară acum ca şi atunci. 

Sunt a Piteştiului cât şi a Clujului. Sunt atât aici cât sunt şi acolo. Şi nu puteam fi altfel pentru că m-am căutat tur-retur, dus-întors, pe faţă şi pe dos de fiecare dată când trenul părăsea o gară ca să ajungă în alta, când anotimpurile îşi schimbau măştile fără pudoare în faţa mea. Mai degrabă am găsit lumea căutându-mi chipul şi cu siguranţă am trăit toţi aceşti ani fără să mai fiu atentă şi la acest aspect. Poate cel mai important. Totul ar fi la fel dacă aş continua, aceleaşi dileme inutile, aceeaşi frământare neîntreruptă care mi-ar distrage permanent atenţia de la viaţă. Şi nu are niciun rost. 

Sunt întreagă, pe deplin a mea, uneori mai multe (una care scria şi una care ar vrea s-o facă, una care aparţine trecutului şi care nu coincide cu cea a prezentului, una care nu o mai recunoaşte pe cealaltă sau care din când în când se identifică cu ea, entităţi pe care atât de des le-am disecat sub microscopul exigent al cunoaşterii de mine), mereu nehotărâtă, mereu mai puternică, veşnic dependentă de oameni, roşie ca focul când temperatura scade sub 0 grade, către treizeci de ani, însă permanent sub douăzeci.

Oricum a fost, productiv sau inutil, a fost cea mai fascinantă călătorie pe care am făcut-o, iar eu cel mai potrivit subiect. Merit pe deplin tot ce mi-am asumat până acum, mă accept şi pe viitor în aceeaşi formă nedefinită, neşlefuită, cu neîndoită credinţă că nimic nu s-a schimbat în timp ce totul în jurul meu e altfel. Acum sunt gata să trec la nivelul următor. Am parcurs destule etape să mă cred în stare de o schimbare majoră. De acum înainte va fi altceva sau nimic! (26 octombrie 2005)

Reclame

Scrisul face o reverenta dupa caderea cortinei

Tot ce am scris în aceste caiete îmi este familiar. Orice pasaj recitesc îmi este atât de firesc, de parcă l-aş fi scris ieri sau poate săptămâna viitoare. Nu am citit niciodată de la cap la coadă ce am scris şi mi-e frică să o fac. Luat pe bucăţi, întregul îmi pare să aibă sens, îmi pare că este inteligibil, că sunt eu în fiecare pagină. Însă mă tem că luat dintr-o bucată, lăsat să curgă din matcă până aici unde creionul meu încă varsă picături de apă vie, şi-ar pierde toată coerenţa, nu ar mai avea defel fluiditatea apei, ci mai degrabă l-aş putea compara cu un relief prea diferit, prea abrupt să poată fi parcurs cu uşurinţă şi interes. Îmi dau seama că mare parte din destăinuirile mele sunt lacunare (intenţionat, însă asta nu mă salvează cu nimic) şi transpuse în natură ar putea fi comparate cu nişte abisuri ce mi-ar întârzia cititorul, mi l-ar rătăci pe drum, pentru că nicăieri mai departe, pe parcurs, nu va găsi legenda pentru harta de faţă.

Privind prin prisma evenimentelor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, viaţa mea e incredibil de plină, de aglomerată. Am trăit atâtea, am cunoscut multe pe care nu mi le imaginasem vreodată tăindu-mi calea, însă analizând-o după ce am lăsat în urmă aici, după ceea ce am imortalizat, mi se pare atât de puţin şi neînsemnat, o viaţă de-a dreptul şchioapă, sincopă. Şi dacă ar fi să o judec după propria mea regulă, cum că am tradus în cuvinte scrise tot ce a meritat să fie trăit, tot ce mi-a trezit interesul şi m-a fascinat cu ceva, mi-ar rămâne atât de puţin de spus despre mine, cam atât cât cuprind preţioasele mele caiete.

Cititorul meu trebuie să ştie un singur lucru ca să poată înţelege ce i se desfăşoară în faţa ochilor şi anume că personajul principal al acestei cărţi este chiar SCRISUL. Atunci totul va fi mult mai lejer. Din cauza lui mă uit cu jind la paginile astea, din cauza lui sufăr când nimic nu mă îndeamnă să iau creionul în mână. E clar că e un personaj, pentru că el m-a ales pe mine, eu chiar nu am avut nimic de zis pe tema asta. El hotărăşte ce, cum, când să scriu, iar eu mă supun pentru propria mea plăcere şi mulţumire de sine.

Toate acestea sunt doar ipotetice, sunt presupuneri a ceea ce nu ştiu dacă va fi vreodată verificat, confirmat, contrazis. Deocamdată eu sunt călătorul, eu sunt peisajul şi cu mare convingere spun că eu sunt şi scrisul. Şi acesta este universul meu! (30 septembrie 2005)

Implinire caligrafiata

Ca o liană mă leg de timp, ca o lipitoare mă apropii de oameni şi mi-e greu să renunţ. Mi-e frică să dau drumului ce-i al lui. Sunt aici, într-o lumină de mine divinizată, în faţa celui mai drag prieten, dar şi cel mai înşelător, caietul. Asta mi-e cea mai scumpă revedere. E tot ce uniformizează deformata mea existenţă… Voi ignora puţin de data aceasta nevoia mea de a scrie, că doar de atâtea ori a fost singura frustrare.

Sunt împlinită, ca un om care a găsit un lucru demult pierdut. Mi-am regăsit caligrafia în caiete pentru prea mult timp închise şi o suferinţă comodă, greu vizibilă cu ochiul liber. Sunt tot eu, n-am pierdut nimic, n-am lăsat amprente definitive în niciun gol. Am mers cu paşi mărunţi, pe nisip fin, într-un alt răsărit de soare, al altei zile. Sunt numai eu şi vocile copiilor de afară şi mi-e bine şi aş vrea să strig în toate prăpăstiile pe care le-am străbătut singură, să retez toate ecourile surde care-au umplut văile fără răspuns. Sunt eu, la alt capăt de drum, pe o altă pagină… (7 octombrie 2000)