Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.


Am început, am continuat (mai bine zis am persistat), dar acum o termin cu căutatul, definitiv. Mă caut de ani de zile, mă găsesc în cele mai diverse şi contradictorii forme, culori şi consistenţe, mă descopăr una sau două, niciodată asemănătoare, mă recunosc sau îmi sunt de nerecunoscut, pun punctul pe “i” ca apoi să realizez că doar am pus o nouă virgulă în context, mă cert ca apoi să mă strâng tare în braţe. Disper şi excelez într-o neobosită căutare a sinelui. E destul de limitat avântul meu, având în vedere câte sunt dincolo de mine, câte şi ce fascinante, iar eu cu încăpăţânare vreau să ştiu mai mult despre mine. Ei bine, de asta sunt aşa deprimată de câteva zile, pentru că se simte impetuos nevoia unei schimbări majore. Nu mai e nimic de găsit aici, pe acest teritoriu, numai dacă aş putea crede că lucrurile se nasc pentru a fi descoperite, nu că ele au fost acolo de la început. 

Nu ştiu exact cine spunea, dar sunt cu totul de acord că toată viaţa încercăm să ne descoperim, iar simplul fapt că ne dorim asta, că am început s-o facem, înseamnă că ne-am găsit. Într-un fel e cât se poate de logic, dacă ar avea cât de cât ceva în comun cu logica. Eu nu sunt alta pentru că m-am căutat, nu am devenit o nouă plăsmuire a minţii mele pentru că am radiografiat fiecare senzaţie ce mi-a tăiat calea, nu sunt mai puternică, mai încrezătoare şi mai găsită pentru că am ţinut morţiş să imortalizez tot ce e în stare spiritul meu să dea naştere. NU, pentru că sunt aceeaşi! Sunt eu cea care a început să scrie acum zece ani, sunt cu siguranţă eu cea care acum scrie cu mare dificultate aici. Îmi sunt la fel de familiară acum ca şi atunci. 

Sunt a Piteştiului cât şi a Clujului. Sunt atât aici cât sunt şi acolo. Şi nu puteam fi altfel pentru că m-am căutat tur-retur, dus-întors, pe faţă şi pe dos de fiecare dată când trenul părăsea o gară ca să ajungă în alta, când anotimpurile îşi schimbau măştile fără pudoare în faţa mea. Mai degrabă am găsit lumea căutându-mi chipul şi cu siguranţă am trăit toţi aceşti ani fără să mai fiu atentă şi la acest aspect. Poate cel mai important. Totul ar fi la fel dacă aş continua, aceleaşi dileme inutile, aceeaşi frământare neîntreruptă care mi-ar distrage permanent atenţia de la viaţă. Şi nu are niciun rost. 

Sunt întreagă, pe deplin a mea, uneori mai multe (una care scria şi una care ar vrea s-o facă, una care aparţine trecutului şi care nu coincide cu cea a prezentului, una care nu o mai recunoaşte pe cealaltă sau care din când în când se identifică cu ea, entităţi pe care atât de des le-am disecat sub microscopul exigent al cunoaşterii de mine), mereu nehotărâtă, mereu mai puternică, veşnic dependentă de oameni, roşie ca focul când temperatura scade sub 0 grade, către treizeci de ani, însă permanent sub douăzeci.

Oricum a fost, productiv sau inutil, a fost cea mai fascinantă călătorie pe care am făcut-o, iar eu cel mai potrivit subiect. Merit pe deplin tot ce mi-am asumat până acum, mă accept şi pe viitor în aceeaşi formă nedefinită, neşlefuită, cu neîndoită credinţă că nimic nu s-a schimbat în timp ce totul în jurul meu e altfel. Acum sunt gata să trec la nivelul următor. Am parcurs destule etape să mă cred în stare de o schimbare majoră. De acum înainte va fi altceva sau nimic! (26 octombrie 2005)

Anunțuri

Scrisul face o reverenta dupa caderea cortinei

Tot ce am scris în aceste caiete îmi este familiar. Orice pasaj recitesc îmi este atât de firesc, de parcă l-aş fi scris ieri sau poate săptămâna viitoare. Nu am citit niciodată de la cap la coadă ce am scris şi mi-e frică să o fac. Luat pe bucăţi, întregul îmi pare să aibă sens, îmi pare că este inteligibil, că sunt eu în fiecare pagină. Însă mă tem că luat dintr-o bucată, lăsat să curgă din matcă până aici unde creionul meu încă varsă picături de apă vie, şi-ar pierde toată coerenţa, nu ar mai avea defel fluiditatea apei, ci mai degrabă l-aş putea compara cu un relief prea diferit, prea abrupt să poată fi parcurs cu uşurinţă şi interes. Îmi dau seama că mare parte din destăinuirile mele sunt lacunare (intenţionat, însă asta nu mă salvează cu nimic) şi transpuse în natură ar putea fi comparate cu nişte abisuri ce mi-ar întârzia cititorul, mi l-ar rătăci pe drum, pentru că nicăieri mai departe, pe parcurs, nu va găsi legenda pentru harta de faţă.

Privind prin prisma evenimentelor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, viaţa mea e incredibil de plină, de aglomerată. Am trăit atâtea, am cunoscut multe pe care nu mi le imaginasem vreodată tăindu-mi calea, însă analizând-o după ce am lăsat în urmă aici, după ceea ce am imortalizat, mi se pare atât de puţin şi neînsemnat, o viaţă de-a dreptul şchioapă, sincopă. Şi dacă ar fi să o judec după propria mea regulă, cum că am tradus în cuvinte scrise tot ce a meritat să fie trăit, tot ce mi-a trezit interesul şi m-a fascinat cu ceva, mi-ar rămâne atât de puţin de spus despre mine, cam atât cât cuprind preţioasele mele caiete.

Cititorul meu trebuie să ştie un singur lucru ca să poată înţelege ce i se desfăşoară în faţa ochilor şi anume că personajul principal al acestei cărţi este chiar SCRISUL. Atunci totul va fi mult mai lejer. Din cauza lui mă uit cu jind la paginile astea, din cauza lui sufăr când nimic nu mă îndeamnă să iau creionul în mână. E clar că e un personaj, pentru că el m-a ales pe mine, eu chiar nu am avut nimic de zis pe tema asta. El hotărăşte ce, cum, când să scriu, iar eu mă supun pentru propria mea plăcere şi mulţumire de sine.

Toate acestea sunt doar ipotetice, sunt presupuneri a ceea ce nu ştiu dacă va fi vreodată verificat, confirmat, contrazis. Deocamdată eu sunt călătorul, eu sunt peisajul şi cu mare convingere spun că eu sunt şi scrisul. Şi acesta este universul meu! (30 septembrie 2005)

Dorinte în mijloc de vara

Am auzit de curând pe cineva spunând un lucru atât de adevărat şi de evident: cât este de neproductiv ca un om inteligent să nu se folosească de inteligenţa lui, să se ascundă după deget, să nu o fructifice, să nu profite de pe urma talentelor lui, de teamă sau neîncredere. Îmi dau seama cât e de prezentă situaţia asta peste tot, la fel ca şi în viaţa mea. Au fost nişte vorbe care nici măcar nu-mi erau destinate, însă în subconştient erau spuse pentru mine. Traducerea e în felul următor: scrisul e talentul meu, întotdeauna a fost şi sunt conştientă de asta. Însă de câte ori nu mi-am spus că e o prostie, că e o minciună, că eu de fapt nu scriu, că nici măcar nu o fac bine când o fac? Nu pot să-mi amintesc, atât de des. Şi cu toate acestea, nu-mi încap în piele de fericire de câte ori am mai umplut câteva pagini. 

Tot timpul, de când îmi privesc viaţa ca o perspectivă, am spus că eu voi face ceva măreţ. Asta e clar! Mereu m-am gândit la scris ca fiind măreţia, însă foarte rar mi-am îngăduit să cred asta cu adevărat. Faptul că scriu, în general îmi dă impulsuri de înaintare, încredere, cucerire, dar mintea, frica, subiectivismul situaţiei în care mă aflu, mă trage înapoi, îmi taie aripile de la rădăcină. Aşa cum am spus că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult inima, să răspund sentimentelor mele, de ce nu o pot face şi în privinţa scrisului? Răspunsul îmi vine foarte uşor în minte. Eu ştiu că scrisul mă face pe mine mai om, că mă ridică din noroi şi-mi dă vieţii o justificare, însă e prea mult pentru mintea mea să accepte, să proceseze. Şi atunci refuz să scriu, mă ascund în spatele oboselii, rutinei, oamenilor din jur care au încetat să mă fascineze. Poate procedez aşa pentru că îmi doresc să scriu pentru oameni, să fac asta pentru viaţă şi-mi dau seama că nu am ce spune lumii, nu pot face ficţiune, nu pot numi fapte, pot doar să mă traduc pe mine, să descopăr toate straturile în momentul în care mă disec şi mă tem că nu e suficient… Asta am făcut mereu, m-am dezvăluit mie însămi. Şi asta e tot ce trebuie să fac! Să recunosc, să accept în sfârşit că aceasta e măreţia vieţii mele, că scrisul este pensula cu care îmi conturez munţii şi văile, înălţimile şi abisurile sufletului. Şi asta poate fi un subiect infinit. Universul meu e atât de aproape, atât de la îndemână, ca să nu-l explorez. 


Mi-ar fi imposibil să cunosc ceva mai bine decât lumea mea. Până la urmă nu ţine de subiect, nu ţine de spectatori, nici măcar de frecvenţă, ţine de faptul că trebuie să existe, trebuie să-i îngădui să existe. Nu vreau să mai trag obloanele şi să privesc cu lacrimi în ochi întunericul, doar pentru că mi se pare prea îndrăzneţ să ţintesc atât de sus, să cred că eu pot scrie, pentru că mă simt nedemnă. Lumină există în mine şi şanse mă pricep să dau şi să-mi dau la nesfârşit. Iar acum a venit momentul să nu mai pun stavile, să las fluxul normal, natural, fără ocolişuri prin lumea fricii şi a încrederii pierdute.

Mă întreb de ani de zile la ce sunt eu bună, la ce m-aş pricepe eu atât de bine încât să pot spune că mi-am descoperit menirea? Întrebarea asta nu avea răspuns din momentul în care am pus-o prima dată. Asta pentru că nu am curaj să spun că eu ştiu să scriu, că eu asta ştiu să fac. Răspunsul ăsta mă scapă de atâta tristeţe şi mă scuteşte de ani de învinovăţire. Pot face multe alte lucruri foarte bine, însă numai scrisul vine din suflet, numai scrisul e autentic. Şi ăsta e un subiect încheiat!

Ştiu că nu e sfârşit de an ca să mă apuc să fac bilanţul, să număr reuşitele, să arunc balastul, să-mi văd de drum uşurată de o sarcină inutilă. Însă pentru mine e o primăvară târzie, treptat prind putere să ies din zăpadă, să miros narcisele. Au o nouă aromă, îmbietoare. Renasc în etape. Sunt încă fragilă, dar voi trăi din nou. O să fac o listă a lucrurilor pe care vreau să le am, a oamenilor pe care nu vreau să-i pierd, a celor cărora le-am dat prea mult şi n-au rodit cu nimic în viaţa mea, ba mai mult, au secat-o, a locurilor pe care vreau să le văd.

Vreau să profit de libertatea pe care o am acum, de terase, unde atât de bine citesc, vreau să am grijă de mine mai mult, să-mi dau atenţie şi importanţă, să mă ascult şi să-mi ofer mai multă încredere, să-mi permit să fiu văzută… Vreau să iubesc mai mult, să judec mai puţin. Vreau ca iubitul meu să simtă că lângă mine e acasă, că-i sunt alături, că-i pot fi cămin, încredere, că niciodată nu-i voi fi duşman. Vreau să fim doi într-unul, vreau să creştem împreună în părticica noastră de lume, să conteze numai ce am adunat înăuntrul ei, să nu lăsam pe nimeni să ne dezbine. Vreau să am grijă de prietenii mei adevăraţi, vreau să-i înlătur pe cei pe care i-am considerat prieteni în naivitatea mea, vreau să văd în fiecare an un loc nou. Să pun suflet în ceea ce fac, să-mi câştig banii cu plăcere, să apreciez ceea ce mi s-a oferit, să privesc în ansamblu şi cu mult mai multă relaxare. Vreau să-mi protejez nervii! Vreau să mă înec în muzică şi în toată nostalgia adusă de ea. Vreau să citesc enorm şi sper să nu se termine niciodată paginile scrise pentru mine. Vreau să ies în natură, să respir aer tare de munte, să stau la un imens foc de tabără, să-mi dreg glasul cu o duşcă de Cireşica, să văd, să respir, să transpir verde. Şi vreau multe altele, însă îmi dau seama că nu mă prea pricep la enumeraţii. (7 august 2005)