Visele exista pentru a cere sa fie implinite

          2007 este anul care, din respect pentru bucuria mea, îşi trece zilele mai lent; 2007 cuantifică ani întregi în care speranţa că aş exista cu adevărat, că aş exista într-atât de intens încât aş putea străluci, a fost singura mea hrană. Ochii lumii i-am închis între paginile unei cărţi, i-am osândit la privitul gesturilor şi expresiilor mele din trecut.

         2007 a închis un cerc conturat de zece ani încoace. Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins în zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.
       
          Graniţele oraşului din viaţa mea au fost delimitate, harta şi legenda stabilite de comun acord cu locuitorul şi le recunosc ca fiind autentice, iar acum sunt pregătită să mă dedic în întregime „altceva-ului”, „nimic-ul” dăruindu-l cui îl revendică.


       Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea. 

           Tot ce este valoros se ascunde în zile şi nopţi sub cerul Piteştiului, în oameni şi străzi care mă călăuzeau prin necunoscutul Cluj, priviri şi fapte colorate care mi-au făcut cunoştinţă cu dragostea şi prietenia adevărată, nu în paginile numerotate dintre coperţile unei cărţi. Am ajuns la destinaţie, însă nu ea a fost cea care mi-a adus şi fericirea. La capătul rândului nu m-am găsit neapărat pe mine, ci mai degrabă nevoia mea de a curge odată cu Someşul, cu Argeşul.


          Am închis cartea folosită pe post de paşaport la ieşirea din oraşul vieţii mele şi am traversat graniţa ajutând un pasager clandestin să treacă neobservat în noua mea viaţă. Scrisul este în continuare personajul principal al multor pagini, ecoul muzical al multor strigăte distorsionate, condimentul fără de care eu n-aş avea niciun gust. Paradoxal, scrisul este motivul pentru care numele meu va mai apărea şi pe alte coperţi, pentru că din cauza lui reuşesc să fiu ce mi-am dorit.   

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s