Time exchange

Sunt în competiţie cu timpul. Suntem doi adversari de temut unul altuia. Ne-am tolerat o vreme, dar acum lucrurile se precipită şi unul din noi trebuie să cedeze. Şi nu cred că pot fi eu învingătoarea, pentru că am un mare dezavantaj: pot fi privită din orice punct al universului, din orice moment al istoriei, timpul mă poate măsura din orice unghi. Eu nu pot privi timpul decât ca pe un hoţ de viaţă. Nu am cum să-l analizez pentru că nu îl am… timpul… El mă are, în totalitate!
Aceleaşi secunde le măsoară ceasul, aceiaşi ani mă apropie de sfârşit, dar eu nu sunt la fel. Încerc s-o iau pe scurtătură, încerc să sar etape, doar doar voi ajunge la timp acolo. Vreau să cunosc, vreau să mă fac cunoscută, să leg, să împlinesc, să trăiesc pentru mine, dar nu e timp. Ceasul nu mai măsoară secunde, ci ani, viaţa mea cântăreşte tot mai puţin, e aşa de uşoară pentru că nu am vreme s-o găsesc. Mi-e furată în fiecare zi, mi-e înstrăinată între armate de minute care luptă împotriva mea. Aş reuşi să mă văd mai clar, să mă localizez pe harta tinereţii mele dacă cineva m-ar asculta, dar nu este timp, nu există cuvinte destul de cuprinzătoare ca să fie nevoie doar de câteva, să mai scurtez povestea. Am rămas cu dimineţi şi seri în care mă pregătesc şi mă refac după zile pe care niciodată nu le voi ajunge din urmă, zile pe care niciodată nu le voi primi înapoi. Sunt sigură că au existat, că m-au depăşit, pentru că văd filele calendarului desprinzându-se, dar nu simt că au trecut prin mine, nu au lăsat nicio urmă, nu s-au identificat cu parfumul meu.

Concurez cu cel mai rece adversar. Nimic nu-l înduplecă, nimic nu-i deschide ochii. Merge înainte deschizând noi orizonturi, noi ere, lăsându-mă tot aici, cu patetica mea luptă. Vreau timp, vreau să ajung la timp în final. (19 noiembrie 2004)
Anunțuri

Recenzie – "Zorba, grecul"

Citesc o carte ca “Zorba grecul” şi-mi dau seama ce înseamnă să scrii, să redai amănunţit viaţa, culoarea, puterea ce zace în om, să vezi atât de limpede dincolo de înveliş şi să simţi pulsul, să guşti esenţa a ceea ce înseamnă trăire.

O carte mai adevărată nu cred că am citit vreodată, nu cred că există. Am văzut omul-natură, omul care trăieşte, respiră, emană, cântă natură. Cele două lucruri se contopesc şi nimic altceva nu mai contribuie la această comuniune perfectă. Seamănă puţin cu “ziua mea perfectă”, în care mă contopesc cu verdele, mă dezbrac de uniforme şi cifre. Sunt. Şi asta e suficient. Înţeleg ce sentiment, aproape prea măreţ să-l pot cuprinde în suflet, îmi poate da natura crudă, libertatea. Mai mai că mă văd pe o plajă fină, întinsă în noapte sub stele ireal de aproape, sub luna care şi acolo mi-ar fi prietenă. Stau şi privesc valurile mării cum dansează după un ritm numai de ele cunoscute. Simt nisipul umed pe corp şi nu vreau să cunosc alte veşminte. Alături sunt toţi cei pe care-i iubesc, toţi cei care au rupt cu sălbăticie din inima mea plecând sau părăsindu-mă. Aş sta luni întregi povestind, bând, mâncând cu ei, privindu-i ca şi când nu i-aş mai vedea niciodată, cântând şi dansând ca şi când marea ar fi cea mai de seama orchestră.


Încerc să mă conving că nu există un astfel de om, Zorba. Că nu se poate ca cineva să fie atât de mult pământ – apa – foc – aer – viaţă. Oare chiar a fost aşa, oare chiar găseşti pe lumea asta atâta înţelepciune, atâta har într-ale adevăratei simţirii? Trebuie să fie, altfel nu mi-ar da lacrimile imaginându-mi cum ar fi viaţa, cât de simplă ar fi dacă ne-am putea elibera de tot ce ne ţine prizonieri: întrebări inutile, ambiţii absurde, mândrie sau gelozie. Într-o astfel de viaţă, orice bucurie nu are margini şi rămâi înmărmurit cât de frumoasă şi misterioasă poate fi, priveşti nedumerit câtă perfecţiune se ascunde în ea şi te întrebi cum e posibil să vezi stelele atât de strălucitoare, marea atât de albastră, munţii atât de înalţi, florile atât de delicate, gustul atât de fin şi iubirea atât de puternică în pieptul tău fără să-l spargă. Iar orice tristeţe o găseşti înspăimântător de nedreaptă. Orice tragedie te face atât de singur şi te întrebi cum de încapi pe lumea asta cu toată durerea ce-o porţi în tine. Şi cum poate fi viaţa atât de crudă şi surprinzătoare din nou şi din nou şi?… Simţi totul până la ultima particulă, totul se mistuie până n-a mai rămas nimic, să se poată naşte din nou.

Iar prietenii nu pleacă, nu se răcesc, nu caută alte răspunsuri. Sunt gata să cerceteze cele mai ascunse idei şi să-şi destăinuie viziunea lor despre viaţă aşa cum au învăţat trăind, plângând, râzând în hohote. Şi-i simţi aproape şi te uneşti cu ei prin mare şi pământ şi deveniţi natură.

E un fel de paradis universul acesta pe care-l descriu. Aş fi mulţumită să ştiu că l-am trăit măcar câteva zile, aş fi mai bogată decât m-am simţit vreodată. Dacă nu se poate, îmi voi aduce mereu aminte că a fost odată un Zorba care le-a trăit pe toate şi încă multe altele, că după cum şi-a dus zilele s-a dat definiţia la “a trăi” şi tot ce pot să fac în acest caz e să sper că şi în vinele mele curge sânge de Zorba! (14 aprilie 2004)

Timpul valuta

Singurele zile din şapte care-mi aparţin sunt cele de weekend. O carte bună, o ceaşcă de cafea fierbinte, vocea unui prieten de partea cealaltă a receptorului, fericirea de a fi în casa mea frumoasă, portocalie, prezenţa dulce a jumătăţii mele, sunt lucruri către care mă îndrept cu nerăbdare în fiecare vineri seara. Două zile dintr-o săptămână întreagă mi se par prea puţine pentru supravieţuirea mea, pentru mulţumirea că aş putea să mă recunosc încă fascinantă. Alte cinci sunt a lor, pentru ei, pentru bani, pentru un trai pe care nu l-am avut în copilărie. Cinci zile şi cinci nopţi în care mă clonez, în care mă rup de suflet şi sunt numai intelect şi raţiune. Mi-am făcut deja de mult timp reputaţia omului care simte, pe care-l poţi atinge numai prin transformarea ideii, noutăţii în sentiment. Asta e un lucru bun pe de o parte, înseamnă că pot fi citită, înseamnă că cele cinci zile uneori interminabile nu m-au doborât de tot, nu m-au făcut a lor în totalitate. Încerc involuntar să conserv spiritul, să-l feresc de monotonie, de rutină. Încă nu am devenit omul care discută fapte sau oameni. 

Sunt tot în căutarea cuvintelor, senzaţiilor, însă momentan în rândurile cărţilor deja scrise. Stiloul meu se odihneşte de mult timp pe masă, iar scrisul mi-e puţin străin degetelor mele, pentru că săptămânile sunt lungi, multe, iar eu numai una. Căutarea a luat sfârşit demult. Sunt a lor şi a mea, în proporţii inegale. Nu încerc să mă judec pentru partea ce le-am dat-o lor, pentru că până la urmă aşa trebuie să fie, nu e altă cale. Atâta timp cât în două zile mă regăsesc întreagă, a mea şi nu trebuie să depun efort pentru asta, mai am încă scăpare. De multe ori le fur câteva minute din timpul lor, când mă trezesc detaşată de tot ce mă înconjoară, de lucruri făcute mecanic şi ştiu în sinea mea că nu sunt eu acea persoană, că însemn înzecit mai mult, că am atâtea de oferit şi habar nu au ei de ce aş fi în stare. 

Mă împac destul de uşor cu existenţa asta duală şi nu vreau să-i reproşez nimic pentru că am ce n-am crezut că voi avea vreodată şi pe deasupra am două zile numai ale mele, de care ei nu ştiu c-ar exista. E micul meu secret. (5 martie 2004)