Visele exista pentru a cere sa fie implinite

          2007 este anul care, din respect pentru bucuria mea, îşi trece zilele mai lent; 2007 cuantifică ani întregi în care speranţa că aş exista cu adevărat, că aş exista într-atât de intens încât aş putea străluci, a fost singura mea hrană. Ochii lumii i-am închis între paginile unei cărţi, i-am osândit la privitul gesturilor şi expresiilor mele din trecut.

         2007 a închis un cerc conturat de zece ani încoace. Constantul meu vis, unica dorinţă pe care mi-o puneam în gând când îmi băgam în sân un puf de păpădie prins în zbor, când apăsam cu degetul mare în zaţ, pe fundul cănii de cafea, când suflam în lumânările de pe tortul aniversar sau atunci când anii predau ştafeta unul altuia, dorinţa care-mi venea în gând fără s-o caut măcar o clipă, era „să-mi public cartea”.
       
          Graniţele oraşului din viaţa mea au fost delimitate, harta şi legenda stabilite de comun acord cu locuitorul şi le recunosc ca fiind autentice, iar acum sunt pregătită să mă dedic în întregime „altceva-ului”, „nimic-ul” dăruindu-l cui îl revendică.


       Privind în urmă, contemplând panorama anilor care sunt încă în număr rezonabil în buletinul meu, realizez că strădania şi împlinirea după fiecare pagină scrisă, mândria după fiecare frază bine conturată, regăsirea după fiecare carte citită, toate câte le-am provocat ori respins, toate au fost călătoria mea. Momente înlănţuite care au trasat conturul meu. Nu o bucată de carton şi hârtie mi-a adus fericirea, ci anii care mi-au îndreptat paşii spre pagini goale ca şi acestea. 

           Tot ce este valoros se ascunde în zile şi nopţi sub cerul Piteştiului, în oameni şi străzi care mă călăuzeau prin necunoscutul Cluj, priviri şi fapte colorate care mi-au făcut cunoştinţă cu dragostea şi prietenia adevărată, nu în paginile numerotate dintre coperţile unei cărţi. Am ajuns la destinaţie, însă nu ea a fost cea care mi-a adus şi fericirea. La capătul rândului nu m-am găsit neapărat pe mine, ci mai degrabă nevoia mea de a curge odată cu Someşul, cu Argeşul.


          Am închis cartea folosită pe post de paşaport la ieşirea din oraşul vieţii mele şi am traversat graniţa ajutând un pasager clandestin să treacă neobservat în noua mea viaţă. Scrisul este în continuare personajul principal al multor pagini, ecoul muzical al multor strigăte distorsionate, condimentul fără de care eu n-aş avea niciun gust. Paradoxal, scrisul este motivul pentru care numele meu va mai apărea şi pe alte coperţi, pentru că din cauza lui reuşesc să fiu ce mi-am dorit.   

Anunțuri

Epilog

A venit timpul să trag linie, să închei capitolul de faţă. Am tras de timp, am trişat, am prelungit adolescenţa, nedumerirea, am agravat sau simplificat sentinţele, am aşteptat devenirea, am fost cel mai bun prieten sau cel mai de temut critic, niciodată la fel, mereu aceeaşi. Am vrut să scriu şi am făcut-o având ca subiect interminabil persoana mea, definirea mea şi nu mai sunt în stare să continuu aşa. Prea multe caiete, prea multe stilouri şi creioane şi mult prea multe feluri de scris am sacrificat pe altarul atât de egoist al eului meu. Am alergat cu paşi grăbiţi, am mers în vârful picioarelor traversând toate aceste pagini sperând că undeva, într-un punct, să ajung cumva la capăt, să ştiu că există un final. Altfel ce rost a avut toată vorbăria, dacă nu aveam de gând să trag concluzia şi să ajung odată la cuprins, ca apoi să pot închide liniştită, dar extenuată cartea? Dar până la cuprins mai am de alcătuit epilogul şi rândurile astea au pretenţia de a îndeplini sarcina.


Am început, am continuat (mai bine zis am persistat), dar acum o termin cu căutatul, definitiv. Mă caut de ani de zile, mă găsesc în cele mai diverse şi contradictorii forme, culori şi consistenţe, mă descopăr una sau două, niciodată asemănătoare, mă recunosc sau îmi sunt de nerecunoscut, pun punctul pe “i” ca apoi să realizez că doar am pus o nouă virgulă în context, mă cert ca apoi să mă strâng tare în braţe. Disper şi excelez într-o neobosită căutare a sinelui. E destul de limitat avântul meu, având în vedere câte sunt dincolo de mine, câte şi ce fascinante, iar eu cu încăpăţânare vreau să ştiu mai mult despre mine. Ei bine, de asta sunt aşa deprimată de câteva zile, pentru că se simte impetuos nevoia unei schimbări majore. Nu mai e nimic de găsit aici, pe acest teritoriu, numai dacă aş putea crede că lucrurile se nasc pentru a fi descoperite, nu că ele au fost acolo de la început. 

Nu ştiu exact cine spunea, dar sunt cu totul de acord că toată viaţa încercăm să ne descoperim, iar simplul fapt că ne dorim asta, că am început s-o facem, înseamnă că ne-am găsit. Într-un fel e cât se poate de logic, dacă ar avea cât de cât ceva în comun cu logica. Eu nu sunt alta pentru că m-am căutat, nu am devenit o nouă plăsmuire a minţii mele pentru că am radiografiat fiecare senzaţie ce mi-a tăiat calea, nu sunt mai puternică, mai încrezătoare şi mai găsită pentru că am ţinut morţiş să imortalizez tot ce e în stare spiritul meu să dea naştere. NU, pentru că sunt aceeaşi! Sunt eu cea care a început să scrie acum zece ani, sunt cu siguranţă eu cea care acum scrie cu mare dificultate aici. Îmi sunt la fel de familiară acum ca şi atunci. 

Sunt a Piteştiului cât şi a Clujului. Sunt atât aici cât sunt şi acolo. Şi nu puteam fi altfel pentru că m-am căutat tur-retur, dus-întors, pe faţă şi pe dos de fiecare dată când trenul părăsea o gară ca să ajungă în alta, când anotimpurile îşi schimbau măştile fără pudoare în faţa mea. Mai degrabă am găsit lumea căutându-mi chipul şi cu siguranţă am trăit toţi aceşti ani fără să mai fiu atentă şi la acest aspect. Poate cel mai important. Totul ar fi la fel dacă aş continua, aceleaşi dileme inutile, aceeaşi frământare neîntreruptă care mi-ar distrage permanent atenţia de la viaţă. Şi nu are niciun rost. 

Sunt întreagă, pe deplin a mea, uneori mai multe (una care scria şi una care ar vrea s-o facă, una care aparţine trecutului şi care nu coincide cu cea a prezentului, una care nu o mai recunoaşte pe cealaltă sau care din când în când se identifică cu ea, entităţi pe care atât de des le-am disecat sub microscopul exigent al cunoaşterii de mine), mereu nehotărâtă, mereu mai puternică, veşnic dependentă de oameni, roşie ca focul când temperatura scade sub 0 grade, către treizeci de ani, însă permanent sub douăzeci.

Oricum a fost, productiv sau inutil, a fost cea mai fascinantă călătorie pe care am făcut-o, iar eu cel mai potrivit subiect. Merit pe deplin tot ce mi-am asumat până acum, mă accept şi pe viitor în aceeaşi formă nedefinită, neşlefuită, cu neîndoită credinţă că nimic nu s-a schimbat în timp ce totul în jurul meu e altfel. Acum sunt gata să trec la nivelul următor. Am parcurs destule etape să mă cred în stare de o schimbare majoră. De acum înainte va fi altceva sau nimic! (26 octombrie 2005)

Varsta se masoara in anotimpuri

Au trecut ani mulţi peste mine, prea mulţi să-mi pot da seama când s-a întâmplat asta, fără sa am conştiinţa trecerii vremii. Când sunt întrebată câţi ani am, răspunsul meu din două cuvinte, două cifre, nu reprezintă nimic altceva decât un indicator pur matematic, 1 adunat de prea multe ori la 19 sau 17, nu sunt sigură. De fapt nu aş preciza un număr anume, mai degrabă un nivel, un prag pe care l-am atins şi n-aş vrea să-l depăşesc. Cert este că l-am călcat înainte de douăzeci de ani.

La serviciu privesc în buletinele clienţilor şi când întâlnesc oameni născuţi în acelaşi an cu mine, mă uit atent la ei, la figura lor, la expresia feţei, sunt mai atentă la ce vorbesc şi mai ales cum o fac ei şi-mi repet încă o dată în minte că nu am nimic în comun cu ei, nici măcar evidenta vârstă din certificatul de naştere. Nu zic că aş avea prea mulţi sau prea puţini, spun doar că nu mi se potrivesc cele două cifre ce-mi definesc an după an etatea. Mă uit la chipul reflectat în oglindă, îmi este ca şi în trecut de familiar sau cu totul neaşteptat de străin, însă niciodată schimbat. Asta mă face să cred că nu au trecut anii peste mine. Chipul nu mă poate minţi. Este al meu, îl cunosc de când mă ştiu, mă revelează mie însămi de fiecare dată când am ochi să-l observ îndeaproape. Mă privesc de nenumărate ori în oglindă, în vitrinele magazinelor, în geamurile de la maşini, însă numai câteodată mă izbeşte imaginea ca un răspuns atât de clar, de brutal, plină de reproşuri că nu îi dau mai multă atenţie, că nu sunt în stare să privesc dincolo de ea.

Au trecut multe ierni peste mine, iar acum mă îndrept cu nerăbdare spre una iminentă. Spun iminentă pentru că tot ce-mi amintesc despre anul acesta este că era vară, iar acum îmi dau seama că nu mai miroase a verde, ci a scorţişoară. M-am născut iarna pe un frig îngrozitor şi probabil toată filosofia asta despre iarnă este de fapt extrem de simplă. Este atracţia rădăcinii mele, a devenirii mele. Eu înfloresc doar când geamurile se aburesc pe dinăuntru, iar pe dinafară se împodobesc cu broderii de gheaţă. E temperatura firească a sângelui meu, gata gata să îngheţe sau să fiarbă în orice moment. E culoarea care-mi vine cel mai bine. E anotimpul copilăriei mele, al amintirilor mele cele mai dulci. E început de an, început de viaţă, început de nesfârşite începuturi. Toate înaintea mea. Iarna e salvarea mea din anotimpurile altor oameni, din alte vise decât cele care mă chinuiesc pe mine instinctiv. Este salvarea mea din tot ceea ce fac împotriva destinului. Trec anii şi mă trezesc că e din nou iarnă. Atât de firesc şi previzibil. A fost o primăvară, apoi a fost o iarnă. A fost zi, apoi noapte, un ciclu natural al zodiei mele. Vara mă avânt în cele mai superficiale aspiraţii, prind aripi vitrege, artificiale, mă găsesc atât de des jinduind după ceea ce nu-i pentru mine, ce n-are nicio legătură cu aspiraţiile mele. Iarna, aerul tare, apăsător, greu de respirat, îmi încetineşte pasul sprinten, îmi amorţeşte trupul ca să mă pot opri din vârtejul alimentat tot anul de dorinţe străine, să pot privi chipul din oglindă, să-l recunosc al meu, să-l revendic şi să-mi definesc încă o dată vârsta. Iarna totul e concentrat, nimic nu se dispersează, nu se risipeşte, se întoarce la centru, reconstituie drumul către casă. Dublul meu mi se transpune şi redevin întreagă.


Drumul naturii ar trebui să-l apuc. E ceva mai presus de tot ce-aş putea spera vreodată pentru mine. Este ceea ce vreau cu disperare să găsesc, neştiind că nici nu trebuie să caut. E un drum obişnuit, nediferit de cele care străbat continentul, nimic aparte, însă eu mereu mă abat de la el, crezând că am găsit o scurtătură, bănuind de fiecare dată că la orice răscruce de drumuri indicatorul a fost aşezat greşit şi o iau în partea opusă. Viaţa a fost bună cu mine şi cumva mi-a îndreptat paşii către drumul meu, pe care nicicum n-am ochi să-l văd, e prea sub nasul meu să-i dau importanţă. E ca şi când numai eu sunt cea care îngreunează călătoria în jurul vieţii mele, numai eu rătăcesc spre destinaţiile altcuiva. E o ecuaţie simplă la care aplic teoreme mult prea complicate, astfel încât pierd şirul necunoscutelor, uit care era ipoteza şi demonstraţia.

Reflectând asupra ultimilor ani, observ că tot ce mi-a oferit viaţa fără să cer a fost tot ce am acum mai de valoare. Tot ce m-am chinuit să obţin cu toate forţele de care dispun, cu toată ambiţia de care sunt în stare, nu mi-a adăugat la palmares decât mai multe regrete şi semne de întrebare asupra discernământului meu. Poate că ăsta este singurul adevăr pe care l-am descoperit până acum. Însă nu-mi va folosi la nimic, nu voi abuza de el, pentru că sunt numai om, nu pot face deosebire între ceea ce vreau să fac şi ceea ce ar trebui să fac. De cele mai multe ori mi se par unul şi acelaşi lucru. E tot o luptă, tot un urcuş căruia trebuie să-i ţin piept, acelaşi efort susţinut pentru a ajunge la o concluzie. Confund traseele pentru că pe drum uit ce m-a determinat să urc în loc să cobor, să merg pe timp de noapte în loc să mă bucur de un peisaj fascinant luminat de focul de tabără. E bine că viaţa mă ţine în mâinile ei, că mă scapă din când în când să-mi pot dovedi puterile, ca apoi să mă aducă tot aici, la punctul de pornire al tuturor întrebărilor, lăsând în urmă paşi adânci în zăpadă, aceleaşi urme, aceeaşi mărime, pe acelaşi drum, din nou şi din nou eu…(14 octombrie 2005)